Este deja intrat în limbajul cotidian faptul că Federaţia Rusă este un imperiu energetic sau că deţine monopolul asupra pieţei energetice europene, însă toate aceste beneficii nu pot fi permanente, mai ales că utilizarea resurselor în scopuri politice obligă statul la invesitţii masive în cantitate şi calitate. Acest aspect împreună cu declinul principalelor zone de extracţie augmentează necesitatea investiţiilor, care în condiţiile economice actuale sunt din ce în ce mai greu de realizat.

Este evidentă dorinţa Rusiei de a deveni un stat hegemon din punct de vedere energetic, cel puţin la nivel regional, însă aceasta trebuie să se confrunte şi cu reversul medaliei şi anume cu plătirea preţului pentru o putere politică ridicată, faţă de care alţi actori depind. Rusia se va confrunta cu o creştere a costurilor menţinerii acestei poziţii mai rapidă decât creşterea resurselor necesare acestei menţineri. După ce la nivelul anilor ’90 Rusia a suferit un declin al producţiei de gaz natural cu 10 procente, până în 2005 fostele nivele de producţie au fost surclasate ajungându-se la 598 miliarde metri cubi. În 2006 s-a ajuns la o producţie de 612 miliarde metri cubi, dacă preluăm datele de la British Petroleum. Dacă folosim date ruseşti, se ajunge la o producţie de 656 miliarde metri cubi, cuprinzând şi gaz asociat. Din punctul de vedere al Strategiei energetice a Rusiei producţia totală trebuie să crească de la 656 în 2006 la 730 în 2020. Acesta este scenariul optimist. Cel pesimist preconizează şi el o creştere, dar de la 656 bcm la 680 în anul 2020. Alte surse cum ar fi Agenţia Internaţională de Energie (AIE) propune o creştere de până la 900, chiar 1000 bcm până în 2020. Dar aceste scenarii sunt chestionabile deoarece producătorii independeţi din Rusia nu au motive reale să investească, dat fiind faptul că piaţa este controlată de către Gazprom. Având în vedere că ultimul menţionat va ajunge la o producţie de insuficientă de 580-590 miliarde metri cubi în 2020, vor fi necesare investiţii din partea producătorilor independeţi, care fără a primi avantaje nu vor avea motive reale să investească. Aceste investiţii trebuie făcute de către Gazprom, adică de către statul rus.

Poate cel mai îngrijorător aspect este faptul că sunt necesare investiţii şi pentru a menţine nivele de producţie la care s-a ajuns astăzi, deoarece, marile zone de extracţie sunt acum în declin. AIE preconizează că Gazpromul va trebui să cheltuie aproximativ 17 miliarde $ anual până în 2030 pentru a-şi îndeplini obiectivele. Până acum Gazpromul a ajuns la un nivel al cheltuielilor anuale de 13 miliarde $. Având în vedere că doreşte să îşi continue politica de a achiziţiona acţiuni la marile companii europene, iar europenii sunt excluşi din marile proiecte ruseşti, Gazprom va avea numeroase dificultăţi în a mai şi dezvolta noi regiuni de extracţie a gazului. Costul estimat de către Gazprom în privinţa dezvoltării câmpurilor din Yamal se ridică la 70 miliarde $, investiţie care alături de cea prin care se vor construi noi gazoducte, plus refacerea infrastructurii existe (este nevoie de o sumă cuprinsă între 10 şi 20 miliarde $ în următorii 20 de ani doar pentru gazoductul ce trece prin Ucraina), pun sub semnul întrebării capacitatea Gazpromului de a susţine aceste cheltuieli.  IEA aproximează că Rusia va trebui să investească anual în sectorul gazului 10.7 miliarde $ între 2003 şi 2030, plus va trebui să facă investiţii de 13.4 miliarde $ în sectorul petrolier şi alte 9 miliarde $ în sectorul electric. WoodMac aproximează că Gazpromul va avea nevoie de 240 miliarde $ şi va împrumuta 65 miliarde $ pentru a satisface cererea europeană de gaz până în 2020.  Este puţin probabil ca aceste investiţii să poată fi efectuate, mai ales în condiţii de recesiune economică, ceea ce a generat o micşorare a PIB-ului.

Paradoxal s-ar putea ajunge la situaţia în care statul cu cele mai multe rezerve de gaz natural, să rămână fără gaz. Soluţia ar putea fi eficientizarea consumului de gaz şi moderarea cererii la nivel intern prin creşterea preţurilor interne. Acest lucru se întâmplă deja, deoarece până în 2011 preţul intern pentru industrie trebuia să crească de la 45$ până la 125$  pentru un volum de 1000 metri cubi, ajungându-se la un nivel de jumătate faţă de preţurile din Europa, în loc de 1\5. Deasemenea nu s-ar mai înregistra pierderi de până la 30 bcm dacă s-ar face investiţii în infrastructura actuală de transport de gaz, însă acest lucru este dificil în condiţiile construirii unor noi gazoducte externe, construcţie ce va duce la neglijarea celor interne. La nivelul anilor 1999-2002 oficialii estimează că au fost făcute doar 29% din investiţiile necesare pentru întreţinere.

Astfel Rusia îşi urmează propria cale spre a obţine statutul de mare putere. Ea încercă să influenţeze politic statele de tranzit ce nu urmăresc linia impusă de Moscova, dar şi statele membre ale UE  prin acorduri privitoare la construirea de noi gazoducte. Aspectul economic este neglijat în favoarea celui politic de obţinere a puterii pe plan extern, preferând investiţiile externe, celor interne, prin care s-ar crea stabilitate economică.

  analize, energie, federatia rusa, rusia, spatiul ex-sovietic