Articolul va analiza actuala Strategie Naţională de Securitate a SUA (NSS 2010) din perspectiva neorealismului, căutând să arate felul în care documentul confirmă aşteptările teoretice formulate de neorealism.

Această încercare poate părea problematică având în vedere aparenta incompatibilitate între centralitatea laturii sistemice în neorealism şi faptul că articolul se va concentra asupra strategiei de securitate naţională a unei unităţi a sistemului internaţional. Însă analiza unei strategii de securitate poate scoate în relief modul în care factorii sistemici generează constrângeri şi oportunităţi pentru unităţile sale în interacţiunea lor şi faptul că unităţile sunt conştiente de respectiva structură şi de poziţia lor în ea, ceea ce le influenţează comportamentul.

Elaborarea unor documente publice de planificare strategică este o practică recentă. La o primă lectură NSS-ul nu oferă elemente suficiente pentru o analiză extensivă din perspectiva neorealismului.

Neorealismul vede statele ca unităţi principale ale analizei, deoarece sistemul este ordonat după principiul anarhic, iar teritorialitatea şi suveranitatea statelor stau la baza anarhiei. Potrivit teoriei neorealiste, unităţile a căror interacţiune creează structura sistemelor internaţionale sunt statele, iar structura depinde de distribuţia capabilităţilor între unităţile constitutive.

În abordarea neorealistă, actorii principali sunt marile puteri – state ce ocupă o poziţie dominantă în distribuţia internaţională a capabilităţilor şi al căror număr determină polaritatea (structura) sistemului. Structura sistemului este o forţă constrângătoare şi ordonatoare. Constrângătoare pentru că, similar unei pieţe, recompensează şi sancţionează comportamentele unităţilor, şi ordonatoare pentru că prin competiţie şi socializare stimulează unităţile să urmeze practicile acceptabile şi reuşite.

Totodată, unităţile pot sesiza şi înţelege structura sistemului şi atributele sale, acţionând în consecinţă. Astfel, teoria neorealistă poate arăta cum şi de ce variază aşteptările în privinţa interacţiunilor dintre unităţi odată cu schimbările structurale ale sistemului.

O analiză neorealistă care pleacă strict de la aserţiunile teoretice menţionate mai sus va fi limitată la a arăta empiric, prin metode de măsurare a capabilităţilor naţionale pe baza datelor statistice, dacă documentul reflectă corect realitatea (distribuţia capabilităţilor în sistem) aşa cum de altfel îşi propune din start – “to succeed, strategy must face world as it is” – şi eventual, prin studii de caz menite să compare documente similare elaborate în polarităţi diferite ale sistemului, felul în care realităţile structurale impun constrângeri şi oferă oportunităţi planificării strategice.

O asemenea analiză ar depăşi totuşi cadrul lucrării de faţă fără a utiliza din plin posibilităţile de analiză oferite de fapt de document. Drept urmare, fără a ignora punctele expuse mai sus, ne vom concentra asupra unei alte dimensiuni a teoriei neorealiste, dimensiune reflectată în strategia de securitate.

Dincolo de aserţiunile de bază deja prezentate, neorealismul se concentrează şi asupra ordinii internaţionale. Astfel, din moment ce structura sistemului internaţional poate fi transformată prin schimbarea distribuţiei capabilităţilor între unităţi, iar gradul în care interesul unei unităţi se confundă cu interesul sistemului este direct proporţional cu capabilităţile sale relative, rezultă că ordinea şi stabilitatea sunt legate ineluctabil de structura sistemului internaţional şi de schimbările structurale, o aserţiune care stă, de altfel, la baza teoriei stabilităţii hegemonice şi a teoriei războiului hegemonic.

Conform teoriei stabilităţii hegemonice, existenţa unui hegemon favorizează stabilirea unor regimuri internaţionale stabile care creează bunuri publice distribuite celorlalte state fără nevoia ultimelor de a suporta costurile creării şi menţinerii lor.

Neorealismul nu respinge existenţa organizaţiilor internaţionale şi posibilitatea instituţionalizării interacţiunilor între unităţi, însă le vede strâns legate şi în acelaşi timp subminate de capabilităţile materiale ale marilor puteri care le creează şi susţin, cu alte cuvinte dependente de structura sistemului.

În viziunea neorealistă, cu cât numărul de mari puteri este mai mic, iar diferenţele de capabilităţi dintre ele şi celelalte unităţi sunt mai mari, cu atât mai probabil este că ele vor acţiona în interesul sistemului, asumându-şi asigurarea acelor bunuri publice colective de vreme ce consumul lor pe plan internaţional este în propriul lor interes.

Cum se integreaza NSS-ul teoriei neorealiste?

Documentul menţionează că Statele Unite ale Americii sunt singura superputere capabilă să proiecteze şi să susţină operaţiuni militare de mare aploare pe distanţe mari, păstrând capabilităţi superioare care îi permit să asigure credibilitatea parteneriatelor sale de securitate.

În plus, documentul subliniază evoluţiile înregistrate în distribuţia capabilităţilor în sistem, menţionând continua integrare a UE, emergenţa Chinei şi Indiei ca puteri angajate global si re-emergenţa Rusiei şi dezvoltă o strategie de securitate care să vină în întâmpinarea lor.

Pe lângă faptul că menţionează din start poziţia dominantă a Statelor Unite ale Americii în structura sistemului internaţional, aşa cum am arătat mai sus, documentul subliniază că Statele Unite ale Americii sunt naţiunea care a ajutat la construirea sistemului internaţional după Al Doilea Război Mondial, iar interesul său naţional imuabil este “an international order advanced by US leadership.”

America este deplin conştientă că ordinea internaţională pe care o promovează îi va sprijini interesele. Strategia sa va consta în promovarea unui sistem internaţional bazat pe reguli, naţiunile trebuind să fie stimulate pentru a se comporta responsabil sau să fie izolate când nu o fac. Documentul defineşte comportamentul responsabil drept respectarea normelor internaţionale şi a responsabilităţilor inerente suveranităţii, iar stimulentele drept recompense inerente integrării în sistemul internaţional.

Conştientă de poziţia sa în sistem şi de puterea propriului exemplu, putere pe care va căuta să o întărească, America consideră că prin aderarea sa la standardele care guvernează folosirea forţei pe plan internaţional îi va întări pe cei care respectă standardele internaţionale.

Totodată, realizând că arhitectura internaţională stabilită după Al Doilea Război Mondial face cu greu faţă presiunii crescânde a unor noi ameninţări, America îşi propune să conducă din nou eforturile globale menite să modernizeze infrastructura cooperării internaţionale. Strategia urmată în acest scop fiind aceea de a construi parteneriate mult mai eficiente cu alte centre importante de influenţă, dar şi de a extinde legăturile sale cu naţiunile emergente ce pot juca rolul unor modele regionale de succes şi stabilitate.

Având un avantaj de putere asupra competitorilor, neorealismul prezice că strategiile sale nu vor mai fi limitate la interese definite strict în termeni de securitate. Într-adevăr, în ciuda fluctuaţiilor de percepţie înregistrate în ultima perioadă, statutul incontestabil de principală mare putere a sistemului determină Statele Unite ale Americii să îşi asume responsabilităţi sistemice speciale pe care alte state nu le pot îndeplini.

Ea este dispusă şi capabilă să ofere stimulente celor care aderă la ordinea promovată de ea, dar are şi forţa de impunere a măsurilor coercitive împotriva adversarilor regionali care resping respectiva ordine. America alege “campioni regionali”, care devin la rândul lor pârghiile subsistemice ale ordinii internaţionale. Nu în ultimul rând, caută să întărească puterea exemplului ei, stimulând emulaţia celorlalte unităţi.

Nu în ultimul rând, documentul evidenţiază atenta monitorizare a schimbărilor în distribuţia capabilităţilor de putere în sistem. Strategia de răspuns a Statelor Unite ale Americii constă în includerea centrelor emergente de putere în ordinea internaţională dorită.

În concluzie, Strategia Naţională de Securitate confirmă aşteptările teoretice ale neorealismului atât din punctul de vedere al influenţei sistemului asupra comportamentului unităţii componente, cât şi al influenţei unităţii dominante asupra sistemului.

Strategia de Securitate Naţională a Statelor Unite ale Americii nu trebuie totuşi privită mai mult decât formularea viziunii strategice în linii mari, ceea ce reprezintă doar o etapă de bază a politicii de securitate naţională.

Caracterul transparent al acestei viziuni, fără îndoială, limitează expunerea detaliată şi completă a ameninţărilor, obiectivelor şi strategiilor. De exemplu, documentul listează ca ameninţări statale doar puterile regionale ostile şi nu intră în detalii în privinţa strategiilor faţă de marile puteri care au potenţialul de a deveni “peer competitors,” care pot avea propriile relaţii strategice cu respectivele puteri regionale ostile şi care ar putea respinge încercările Americii de a le face să se comporte în mod “responsabil” în sensul de a sprijini ordinea internaţională pe care America o promovează.

  america de nord, analize, strategia de securitate, SUA