Statele Unite ale Europei – de la vis la materializare

Statele Unite ale Europei – de la vis la materializare

Încă de la formarea sa, Uniunea Europeană se află într-un continuu proces de evoluție; proiectul european a plecat de la Comunitatea Economică Europeană, transformându-se apoi în Comunitatea Europeană și mai tarziu în Uniunea Europeană printr-o serie de tratate, iar scopurile principale au fost mereu acelea de a apropia statele europene, de a îndeparta conflictele și neînțelegerile de pe continentul european care în trecut au dus la două razboaie mondiale, și de a promova interdependența economică și cooperarea politică. Putem afirma cu tărie că Proiectul European reprezintă un succes spectacular, reușind să aducă țări precum Spania, Portugalia și Grecia de la sistemul dictatorial în familia statelor democratice, de asemenea statele din Estul Europei ce se aflau sub opresiune sovietică, se regăsesc și ele în prezent în randul membrilor UE.

            În timp ce mulți specialiști și actori politici se feresc să abordeze subiectul “Statelor Unite ale Europei”, considerând că este prematură pornirea unei discuții pe această temă, susținând mai degrabă aspecte legate de integrate, alții urmăresc cu mult interes și entuziasm evoluția Uniunii Europene către un astfel de construct politic, economic și militar. Uniunea Europeană se află într-un moment de răscruce, când are de ales între două scenarii total diferite: o integrare mult mai puternică, care va duce la apariția Statelor Unite ale Europei, sau o dezintegrare, care, din contra, poate rezulta în destrămarea Uniunii, dispariția zonei EURO și a pieței unice.

            Prim-vicepreşedintele Parlamentului European Gianni Pittella afirma în 2013 la Washington că Banca Centrală Europeană ar trebui să semene mai mult cu sistemul federal din SUA, dar odată cu o astfel de schimbare, se impun și alte modificări strategice la nivelul Uniunii Europene de azi, iar trei dintre cele mai importante sunt: crearea unui acord comercial trans-atlantic de liber schimb formal, între SUA și Uninea Europeană, cea de-a doua este reprezentată de crearea unei armate unice pentru toate statele Uniunii Europene, iar cea de-a treia este reprezentată de dobândirea independenței energetice, prin crearea unei Uniuni Energetice, lucru care s-a și materializat între timp, în contextul crizei din Ucraina si a relațiilor UE cu Rusia.

            Pittella a menționat tot atunci că Statele Unite ale Europei umează să aibă un prim-ministru și un președinte ales direct de populație; atenționând în același timp că acțiunile cu caracter violent, xenofob și naționalist, nu sunt de dorit în contextul în care și așa lupta pentru realizarea acestui deziderat este destul de grea.

            Uniunea Europeană are capacitatea de a furniza o serie de bunuri publice, pe care statul națiune nu le poate furniza, iar unul dintre cele mai importante bunuri publice pe care aceasta le furnizează, constituie și motivul cel mai puternic pentru care UE a luat ființă – PACEA.

            Pe de o parte, împlinirea a 100 de ani de la izbucnirea Primului Razboi Mondial, amintește motivul fundamental pentru care Uniunea Europeană a fost creată, iar pe de altă parte, evenimentele din Ucraina amintesc și actualizează pericolul unui eventual razboi. Dar, statele UE au în comun, nu numai dorința unanimă pentru pace, ci și un set de valori comune, întalnite în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene: Demnitatea, Libertatea, Egalitatea, Solidaritatea, Cetățenia și Justiția.[1]

            Privind situația dintr-un alt punct de vedere, observăm deasemenea că Uniunea Europeană reprezintă raspunsul indispensabil al globalizării, iar acest fact are două aspecte fundamentale: primul este acela că în contextul economic cu tendințe acute de globalizare, singura șansă de a-și proteja interesele este aceea de a acționa ca un întreg, iar al doilea aspect, care este și cel mai important, este acela că într-o lume globalizată, majoritatea provocărilor și problemelor nu mai pot fi rezolvate la nivelul statului națiune. Acest lucru nu însemnă că statul națiune va dispărea, ci dimpotrivă, acesta se va ocupa de aspectele și problemele caracteristice și care pot fi abordate la acest nivel.

            Pentru evoluție, UE are nevoie de crearea unei Uniuni Fiscale care să meargă mână în mână cu Uniunea Politică, iar acest lucru presupune intărirea Parlamentului European, transformându-l într-un Parlament cu drepturi depline, oferindu-i dreptul la initiativă, drept pe care în prezent nu îl deține. În același timp, identificăm necesitatea unei Uniuni Politice și a unei Uniuni Economice (împreună cu instituțiile aferente), ambele fiind realizabile.

            Uniunea Europeană reprezintă în prezent 7% din populația globală, 25% din PIB-ul global și 15% din cheltuielile sociale globale, dar pe langă aceste statistici, este suficient să aruncăm o privire asupra hărții lumii pentru a înțelege de ce statele națiune sunt total lipsite de importanță în fața coloșilor mondiali cum sunt Rusia, SUA sau China, și fac referite aici nu numai la dimensiunile acestora ci mai ales, la capacitatea de furnizare a stabilității politice și economice și a securității.

            Cu toate acestea euroscepticii acuză Uniunea Europeană de intruziune în politicile naționale interne, sau în politicile externe și de securitate, unde aceștia consideră că Uniunea Europeană nu are niciun drept și acuză incapacitatea acesteia de a îndeplini rolul de furnizor al securității, susținând că NATO reprezintă un garant mai mult decât suficient al securității și păcii. Lipsa unui organism de apărare european ridică multe probleme de securitate membrilor UE, aflați sub cupola de protecție NATO, în special în ultimul timp, când la granițele estice ale Uniunii mognește războiul și incertitudinea. Cu toate acestea, o astfel de situație trebuie să tragă un semnal de alarmă în ceea ce privește aspectul creării unui organism european de apărare, cu o armată europeană comună care ar transforma Uniunea Europeană într-un jucător global.

            La începutul anilor ’90, ministrul Afacerilor Externe din Belgia – Marc Eyskens, a lansat celebra comparație metaforică cu referire la Comunităţile Europene, „un gigant economic, un pitic politic şi un vierme militar”.[2] Din nefericire, această comparație este valabilă și în prezent, mai ales, având în vedere faptul că ideea unei armate europene nu se află în cărti pentru viitorul apropiat al Uniunii, mulți dintre conducătorii europeni considerând că trebuie să susțină mai degrabă o mai bună coordonare și cooperare a Uniunii în contextul crizei economice, care încă nu a luat sfârșit; ba mai mult decât atât, conservatorii europeni consideră ideea unei armate europene ca fiind un non-sens, un vis împartășit doar de aceia care văd în viitor un stat unic european.

            O astfel de gândire nu face decât să blocheze atenția Uniunii Europene la nivelul creșterii economice, al locurilor de muncă și al altor aspecte de acest gen, lasând responsabilitatea securității și păcii europene pe mâna Alianței Nord Atlantice. Mulți nu sunt pregătiți psihic să accepte formarea unei astfel de puteri europene, din frica pierderii puterii naționale, care dacă este privită în ansamblu, și mai ales în contextul evenimentelor recente din Ucraina, întelegem cât de puțin înseamnă aceasta la nivel global.

            La ora actuală în Uniunea Europeană putem identifica doar două țări a caror armata este pe deplin capacitată pentru a lua parte la un razboi adevărat și anume: Regatul Unit al Marii Britanii și Franța. Polonia și Spania au și ele aspirații de acest tip, sperând să joace un rol militar important, dar fară îndoială se observă evident contrastul de putere și necesitatea unei coordonări mult mai competente a armatelor europene. Acțiunile militare ale UE sunt în acest moment, de natură mai mult umanitară și complementară NATO, decât de apărare și de garantare a securității. Mulți specialiști și conducători europeni nu recunosc necesitatea creării unui organism militar independent, preferând umbrela NATO și odată cu aceasta, accepta vrând nevrând, multe dintre direcțiile și deciziile care nu fac parte din traiectoria și politica europeană.

            Franța în schimb, este una dintre țările europene care militează pentru acest proiect, făcânt apel la o cooperare militară mult mai strânsă. Alături de aceasta amintim și țări precum Polonia, Estonia și Belgia. Cea mai sceptică țară în ceea ce priveste această idee este Anglia, care atrage de fiecare dată atenția că, politicile comune de apărare nu trebuie sub nicio formă să submineze interesele naționale. Anglia subliniază deasemenea că problemele de apărare sau cele legate de un eventual război trebuie administrate de către fiecare națiune în parte, conform priorităților și nevoilor lor și nu de catre un “dictator” de la Bruxelles cu ambiții mărețe pentru Uniunea Europeană. Anglia acuză de asemenea elita europeană că nu se implică în criza euro așteptând pur și simplu să dispară de la sine, și că încearcă să conducă UE dupa propiile dorințe, ignorând poporul european.

            Euroscepticii subliniază faptul că cele mai mari realizări au fost acelea în care țările europene au cooperat în calitate de țări suverane, în proiecte de tipul G7, NATO sau UN, acceptând ideea de a crește și prospera împreună, dar fără obligațiile pe care le aduce cu sine, apartenența la un construct de tipul Uniunii Europene și respingând total ideea de “Statele Unite ale Europei”.

            Aceștia nu recunosc adevăratele provocări ale prezentului, țările aflate în continuă creștere precum China, India sau Brazilia și marile puteri precum SUA sau Rusia reprezintă în esență potențiali adversari ai UE, iar ideea de a ține piept acestora, în calitate de stat națiune…este pur și simplu irealistică. Un exemplu clar în acest sens este cel al Ucrainei, care cere cu disperare ajutor din toate părțile (SUA, UE, NATO), dar în realitate nu se întamplă nimic concret.

            Criza economică cu care se confruntă întreaga Europă în ultimii ani a dus la scăderea încrederii în instituțiile și politicile europene, dar cel mai important lucru de observat, este că acest lucru nu a dus la o criză a monedei, EURO fiind în continuare o monedă stabilă și valoroasă, atât pe plan intern cât și extern.

            Țările națiune și-au pierdut suveranitatea în fața piețelor financiare și a puterii globalizate, așa că dacă vrem să modelăm procesul de globalizare, dacă dorim să punem nevoia cetațeanului pe primul loc, dacă vrem ca politicile europene să aibă greutate, trebuie să conștientizăm faptul că țările europene trebuie să-și unească forțele, acest lucru însemnând recâștigarea posibilității de a ne afla printre conducătorii reali ai lumii.

  1. http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_8.pdf
  2. http://europolity.ro/wp-content/uploads/files/Revista%20studenteasca/Nr.%2011.%20Primavara-vara%202011.pdf

Leave a Reply

Your email address will not be published.