Mackinder: „Cine va stăpâni estul Europei, va conduce Heartland. Cel care va conduce Heartland va conduce Insula lumii, iar cel care va conduce Insula lumii va stăpâni întreaga lume.”

Înţelegerea româno-americană, anunţată pe 3 mai 2011, dar mai ales, acordul semnat de cele două părţi la 13 septembrie 2011, potrivit cărora România va găzdui unul din elementele scutului american anti-rachetă, au aprins vii dezbateri privind balanţa strategico-militară continentală.

Ideea proiectului privind scutul-antirachetă nu este una nouă, dar a devenit una din priorităţile guvernării Bush după anul 2001. Acest proiect a apărut iniţial în 1957 cu programulBallistic Antimissile Boost Interceptor (Bambi) şi a fost dezactivat în 1976; în plin Război Rece a fost reactivat de către preşedintele Ronald Reagan şi viza apărarea teritoriului american de rachetele sovietice. După dispariţia URSS, preşedintele Clinton a abandonat acest proiect, axându-se pe un sistem redus National Missile Defense (NMD) ce viza protecţia forţelor armate. Noul mileniu a moştenit realitatea unui dosar nuclear strategic nu foarte confortabil. Dezarmarea nu a însemnat pentru SUA şi Rusia renunţarea la principiul de distrugere reciprocă, ce a redus numărul armelor dar a continuat dezvoltarea de tehnologii nucleare şi balistice. În plus, trei alte state nesemnatare ale Tratatului de Neproliferare – India, Pakistan şi Israel – şi-au dezvoltat capacităţi nucleare, Coreea de Nord s-a retras din Tratat în 1993 şi în 2006 a realizat primele teste nucleare, iar în 2010, Teheranul a declarat că deţine uraniu îmbogăţit 20% şi că a intrat în clubul statelor nucleare. Coreea de Nord şi Iranul şi-au dezvoltat producţia de rachete de capacitate medie, ca Taepo Dong II şi Shahab 3, rachetele iraniene având o rază de peste 2000km, făcându-i Europa de Sud-Est accesibilă, precum şi o parte din Rusia, în plus a afectat balanţa militară îndreptată împotriva SUA şi Rusia care nu mai produc acest tip de arme. La acestea se adaugă riscul organizaţiilor teroriste internaţionale care s-au dotat din punct de vedere tehnologic şi militar şi acoperă întregul Orient Mijlociu. Acesta a fost contextul general care l-a determinat pe G. Bush Jr. să reia proiectul de sistem anti-rachetă, la sfârşitul anului 2001, în scopul contracarării ameninţărilor teroriste şi al statelor eşuate. După construirea a două elemente în Alaska şi California, cu 30 de interceptoare, la sfârşitul lui 2006 s-a decis locarea unui al treilea element în Europa de Est (10 interceptoare în Polonia şi un radar în Republica Cehă). Datorită faptului că sistemul de interceptare era instalat la 114 mile de graniţa de vest a Rusiei, aceasta a protestat vehement împotriva desfăşurării acestui scut ce risca să le compromită forţa de descurajare militară şi pentru a-şi arăta nemulţumirea, Rusia a decis să-şi desfăşoare un scut la Kaliningrad, în vestul ţării. Ea a renunţat la această decizie după ce noul preşedinte Barack Obama a decis să revizuiască pe baza ambiţiilor ţării sale sistemul anti-rachetă. Potrivit unui raport de la Pentagon din februarie 2010, elementul european va cuprinde o abordare graduală şi se vor construi patru blocuri bazate pe interceptoare de Rachete Standard 3 – Standard Missile 3 (SM-3), ce ar urma să fie implementate în patru faze. La Summitul NATO de la Lisabona din noiembrie 2010 s-a stabilit că apărarea anti-rachetă va deveni o parte a protecţiei Alianţei, iar scutul american va deveni treptat contribuţia SUA la arhitectura defensivă a NATO.

Din punct de vedere geopolitic, se poate spune că dincolo de retorica oficială şi de ameninţarea iraniană, coreeană, etc. discuţia privind scutul anti-rachetă poate fi înţeleasă prin prisma realismului ofensiv, potrivit căruia marile puteri sunt nişte puteri care caută neîncetat puterea, în detrimentul rivalilor lor, având hegemonia drept ţel final. Faptul că SUA nu poate să prevadă traiectoria pe care o va lua China, care se află în plin avânt economic, singurul lucru pe care-l poate face pentru a-şi menţine supremaţia şi să-şi impună hegemonia în cadrul sistemului internaţional este să-şi demonstreze puterea, iar aceasta este în mare măsură produsul forţelor militare pe care le posedă.

În aceste condiţii situarea scutului antirachetă în Europa are importante valenţe geopolitice. Cu lărgirea NATO către Est, dimensiunea Euro-Atlantică din Europa s-a întărit. Polonia şi România au devenit aliaţi şi promotori ai perspectivei atlantice şi jucători în strategia americană în Europa. Aceste două ţări au devenit ţări pivot pentru strategia americană privind Heartland-ul global.

Dominarea Balcanilor globali, definiţi de Zbiegniew Brzezinski ca o formă de a defini spaţiul dintre Europa, Golful Persic şi Estul Îndepărtat ce cuprinde Caucazul, Asia Centrală, Afghanistan, Irak, Iran şi Siria reprezintă un element cheie în strategia de impunere a hegemoniei SUA. Se consideră că Eurasia rămâne eşichierul unde se derulează lupta pentru supremaţia globală. Înainte de a-şi prezerva statutul, SUA trebuie să se asigure că nici o putere unică nu va lua puterea pe acest eşichier pe care se joacă puterea mondială.

Relevanţa geopolitică este foarte mare, dat fiind că această regiune deţine 68% din rezervele de petrol ale lumii şi 41% din gazul natural, şi din acest motiv îşi doreşte stabilizarea acestei zone. Dat fiind că în 2020, SUA, Europa şi Estul Îndepărtat va consuma 60% din petrolul şi gazul lumii. În asemenea condiţii, este de înţeles interesul pentru această entitate geopolitică ca rezervor de energie global. Luând în considerare interesul SUA pentru această regiune cu relevanţă geopolitică pe durată lungă, este îndreptăţită numirea lor ca Noul Heartland sauHeartland Global.

Ţările vecine Balcanilor Globali – Rusia, Turcia, Israel, India, Pakistan – au capacităţi reduse de a contribui la stabilitate; Israel nu este implicată în Balcanii globali, iar Rusia a eşuat în trecut. Datorită eşecului în Afghanistan, Rusia nu mai joacă un rol de conducător în regiune, India nu poate fi implicată datorită conflictului cu Pakistan, în timp ce Turcia are de rezolvat problema kurdă. În aceste condiţii, SUA a considerat utilă participarea noilor ţări NATO (în special Polonia şi România) la stabilizarea Heartland-ului Global. Accesul la Heartland-ul Global este critic ca şi relevanţa ţărilor baltice şi sud-est europene ca bază strategică sigură şi ca Marea Neagră să fie o rută maritimă sigură.

Cu iniţiativa americană de a stabiliza Caucazul, Asia Centrală şi Golful, se poate concluziona că cercul strategiei globale euro-atlantice se închide. Organizaţiile „Atlantice” s-au întins din Georgia spre Kazakhstan în fostele republici sovietice. Importanţa Asiei centrale şi a Caucazului pentru Washington se explică în termeni de jocuri geopolitice complexe de control al Rimlandului; Ucraina, Caucazul, Asia Centrală, Afghanistan, Pakistan, etc. Este vorba pentru Washington să parcurgă vechea doctrină a îndiguirii. În plus, prezenţa americană în aceste regiuni nu se reduce doar la o chestiune geostrategică ci cuprinde şi o componentă geoeconomică, în centrul Asiei centrale şi al Caucazului aflându-se Marea Caspică ce este foarte bogată în hidrocarburi, rezervele petroliere demonstrate corespunzând la 5-8% din rezervele demonstrate, iar cele estimate fiind de 100 miliarde de barili, iar aceste estimări variază continuu. Mai mult NATO s-a implicat în Irak. Practic, cu sfârşitul Războiului Rece, cu lărgirea NATO şi intervenţiile din Afghanistan şi Irak, se poate observa globalizarea civilizaţiei euro-atlantice, bazată pe puterea maritimă, cu valorile sale economice (pieţe), politice (democraţie), ideologice (libertate) şi tehnologice (Internet).

În secolul XXI, decizia de supremaţie geopolitică în Heartland este geografic Eurasiatică, dar geopolitic este dominată în mod Euro-Atlantic. Singura provocare la supremaţia Euro-Atlantică nu poate fi din Europa, deoarece Germania şi Rusia sunt neutralizate, ci din China. Dacă China îşi schimbă sistemul politic, atunci probabil va ameninţa hegemonia SUA. Numai cu acest „accident”, lumea s-ar putea muta în era Pacificului.

Astfel, se poate spune că integrarea României NATO percum şi desfăşurarea de trupe militare americane, sau desfăşurarea scutului anti-rachetă, nu reprezintă altceva decât asigurarea în regiunea europeană de un pion important, cu o valoare geografică, geopolitică şi geostrategică capabil să asigure îndeplinirea marii strategii de obţinere a puterii globale şi de impunere a supremaţiei în ordinea internaţională de către SUA, dar care încearcă în egală măsură, dincolo de garantarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale, să îşi construiască un profil de politică externă care să corespundă intereselor naţionale şi imaginii pe care aceste naţiuni o au despre ele însele şi despre mediul exterior. Identitate, imagine, rol – concepte specifice curentului constructivist în relaţiile internaţionale – îşi află astfel o utilitate indiscutabilă.

Conform Realismului clasic, deşi un actor de tipul României, nu ar prezenta un interes deosebit pentru aplicarea teoriei relaţiilor internaţionale, deoarece capitalul său de putere nu îi permite să aspire nici la hegemonie sistemică sau leadership regional, nici să creeze o pondere semnificativă în cadrul unor coaliţii de contrabalansare a actorului dominant, aşadar singurele opţiuni logice rămase sunt cea de bandwagoning(aliniere, raliere), pe fond de oportunism şi/sau teamă, ori de neutralitate şi izolare, în lumina noilor mutări de pe scena internaţională, rolul său geopolitic se află în continuă schimbare. Şi, deşi România nu este o mare putere şi probabil nici măcar o putere regională, se poate afirma că politica sa externă, precum şi poziţia sa geopolitică prezintă interes pentru restul actorilor internaţionali.

Concluzionând, se poate spune, că amplasarea scutului anti-rachetă pe teritoriul românesc are raţiuni geopolitice şi geostrategice. Astfel, dorinţa SUA de a avea un teritoriu naţional invulnerabil, legată de tentativa de a „moraliza” sistemul strategic internaţional prin îndepărtarea progresivă a unui sistem descurajator de arme de distrugere în masă, nu apar însă ca principalele obiective americane. Prin studiul diverselor variabile se pare că voinţa de a-şi creşte diferenţa de tehnologie faţă de ceilalţi actori internaţionali, contestarea parităţii cu Rusia şi cu UE, refuzul autonomiei apărării europene, forţarea actorilor europeni de a răspunde şi de a urma noile instrucţiuni precum şi reafirmarea dimensiunii pacifiste a SUA sunt doar semnele unei hegemonii în creştere.

  antiracheta, romania, scut, scut antiracheta