Rusia – Siria – o relaţie privilegiată în Orientul Mijlociu

Rusia – Siria – o relaţie privilegiată în Orientul Mijlociu

Rusia_Siria_750023835În timp ce violenţele din Siria continuă să ia amploare, iar numeroase ţări încearcă să-şi facă auzită vocea în cadrul Adunării Generale a ONU pentru a vota o rezoluţie care să condamne represiunea, Rusia continuă a se face că nu vede şi nu aude nimic. Atât pe 4 octombrie 2011, cât şi pe 4 februarie 2012, Rusia alături de China şi-au expus dreptul de veto asupra unui proiect de rezoluţie al ONU privind represiunea din Siria, împiedicând astfel adoptarea acesteia. Rusia susţine astfel Siria în ciuda presiunii internaţionale.

Acest veto trebuie însă explicat pornind de la relaţia specială pe care o are Rusia cu Siria. Astfel, deşi în mod oficial, se susţine că acest veto se datorează dorinţei de a împiedica comunitatea internaţională de a realiza o altă Libia şi insistă pe răbdare şi „balansare”, în realitate interesele politice şi economice sunt mult mai importante, pentru Rusia, dictatura din Siria reprezentând ultimul client rămas în Orientul Mijlociu.

La începutul anilor `90, comunitatatea internaţională, dominată de SUA, nu a considerat Rusia ca o ţară „normală”. Numeroşi factori – trecutul sovietic, problemele interne, arsenalul nuclear şi întinderea teritorială – au făcut ca aceasta să fie greu, aproape imposibil, de integrat în cadrul ţărilor occidentale. Extinderea NATO în vecinătatea sa a iritat Moscova, iar sentimentul de vulnerabilitate a crescut. După venirea lui Vladimir Putin la putere şi mai ales după războiul din Irak, diplomaţia rusă vis-a-vis de ţările arabe şi din Orientul Mijlociu a devenit un instrument util care permitea asigurarea securităţii Rusiei şi care contribuia la dezvoltarea sa economică. Sub conducerea lui Putin, relaţia cu Siria şi restul lumii arabe s-a plasat sub semnul apărării pragmatice a intereselor ruseşti. Chiar dacă Dmitri Medvedev a devenit preşedinte al Federaţiei Ruse în mai 2008, Putin a conservat o mare influenţă asupra formulării politicii externe, iar unul din vectorii prioritari a fost acela de a pune punct umilinţelor din anii `90 şi să-i redea Rusiei un rol primordial în cadrul relaţiilor internaţionale. Această politică conferă o dimensiune suplimentară angajamentului Rusiei în Orientul Mijlociu, o regiune care se găseşte în centrul dosarelor internaţionale ca fiind cel mai sensibil; în aceste condiţii, dacă Rusia vrea să fie considerată ca un actor de prim rang, ea trebuie să-şi aducă aportul la rezolvarea acestor probleme. În plus, Rusia, care deţine minoritatea musulmană cea mai importantă din Europa, doreşte să menţină relaţii bune cu principalele ţări musulmane din lume, al căror sprijin îi este necesar în lupta sa împotriva terorismului anti-rusesc şi separatismului caucazian. Islamul este parte integrantă a Rusiei şi reprezintă un element important al viitorului său. Din această cauză, relaţiile cu ţările musulmane capătă o importanţă sporită pentru Moscova.

Rusia a avut astfel nevoie de un aliat în Orientul Arab, centru istoric şi religios al lumii musulmane, astăzi dominat aproape în totalitate de SUA. Siria a fost şi este unul dintre rarele state din regiune relativ independente de Statele Unite; aceasta explică faptul că a fost mai dispusă decât celelalte să colaboreze cu Rusia. Ea poate oferi Moscovei anumite avantaje strategice, precum:

Ø  un acces la Mediterana. Necesitatea de a dispune de acces strategic la Marea Mediterană este o preocupare constantă pentru Rusia. Un astfel de acces îi deschide calea către Oceanul Indian şi duce la o întărire a flancului său sudic (Moscova se simte încercuită de diverşi membri ai alianţelor pro-occidentale şi caută să evite încercuirea şi să-şi găsească aliaţi în rândul ţărilor arabe care au o atitudine amicală şi receptivă la eforturile diplomatice ale Rusiei);

Ø  prezenţă relativ sigură în Orientul Apropiat, precum şi

Ø  posibilitatea de a-şi exersa o anumită influenţă în relaţiile arabo-israeliene, ceea ce Moscova speră de foarte mult timp.

În principiu, politica Rusiei cu privire la Siria şi la Orientul Mijlociu vizează în principal promovarea intereselor politice şi economice în regiune şi protejarea frontierelor meridionale ale ţării, astfel:

Relaţiile economice dintre Rusia şi Siria, deşi relativ limitate în comparaţie cu schimburile pe care le are Rusia cu celelalte ţări din regiune, se află în continuă creştere. În 2004, volumul schimburilor siriano-ruseşti se ridica la 218 milioane de dolari, din care 206 milioane din exporturi ruseşti. În 2008, odată cu revenirea Siriei pe scena internaţională după trei ani de izolare provocată de asasinatul lui Rafic Hariri, volumul schimburilor a crescut considerabil, ajungând la 2 miliarde de dolari. De altfel, în prezent, în Siria se găsesc un număr mare de întreprinderi ruseşti. Stroytransgaz, companie din sectorul gazier deţinută de Gazprom, a întreprins o serie de proiecte în Siria, începând cu anul 2005, în cooperare cu Compania Siriană de Gaz, pentru o sumă evaluată la 600 milioane de dolari.

Din punct de vedere financiar, relaţiile ruso-siriene sunt în stare bună. În ianuarie 2005, Rusia accepta o renegociere a datoriei siriene, contractată în timpul erei sovietice. 73% din cele 13,4 miliarde de dolari datoraţi de Damasc au fost şterşi. Cei 27% care au rămas au fost împărţiţi în două categorii. O jumătate trebuia rambursată în timp de zece ani, în timp ce cealaltă a fost depusă în conturile ruseşti din Siria pentru a servi finanţării investiţiilor şi cumpărării de bunuri siriene.

Sprijinul diplomatic al Rusiei pentru Siria se reflectă în nivelul de livrări de arme şi de tehnologii moderne către Damasc. Până în 2006, sprjinul militar rus către Siria a rămas cantonat pe procesul de modernizare, pe întreţinerea armelor şi pe instruirea ofiţerilor sirieni (aproape 2000 de consilieri militari ruşi se găseau în acea perioadă pe teritoriul sirian). Începând cu 2006, lucrurile   s-au accelerat, Rusia şi Siria punându-se de acord asupra exportului de arme de tip defensiv, în special în apărarea aeriană (rachete de tip GM 39 Igla, Strelets, Buk-M2 Ural). Sub presiune americană şi israeliană, Rusia nu a vrut să livreze Siriei sistemul de apărare anti-aerian portabil Igla, care diferă de sistemul Strelets şi, despre care, Serguei Chemezov (atunci director general al monopolului de arme ruseşti Rosoboronexport) a dezminţit zvonul în ianuarie 2007 că ar fi fost furnizat Siriei. În plus, cererile repetate ale Siriei pentru a obţine rachete sol-aer ruseşti S-300 PMU nu au fost satisfăcute şi în septembrie 2009, Rosoboronexport a îngheţat contractele semnate în 2007 privitoare la vânzarea către Siria de avioane ruseşti MIG 29 Fulcrum şi MIG-31. Motivele invocate au fost „sensibilitatea politică legată de o bulversare potenţială a echilibrului forţelor în Orientul Mijlociu” şi, probabil, ca şi în cazul sistemelor ant-aeriene S-300, şi o puternică presiune israeliană asupra Moscovei. Moscova joacă astfel un joc echilibristic, căutând totodată să-şi conforteze o relaţie cu Siria redevenită strategică, fără să intre în dezacord cu alţi parteneri regionali, a căror importanţă este de asemenea de ordine economică.

Siria este însă mulţumită de această încercare de echilibrare a diplomaţiei ruseşti, şi pentru a-şi arăta angajamentul în această relaţie, regimul sirian se poziţionează aşa cum poate ca un partener necondiţionat al Moscovei. Ea şi-a arătat sprijinul faţă de o altă preşedenţie ereditară, cea a lui Kadyrov, în angajamentul faţă de dizidenţa cecenă; iar, în 2008, Siria a fost cel de-al doilea stat după Bielorusia care şi-a arătat sprijinul faţă de Moscova în războiul din Georgia. În schimbul luărilor sale de poziţie, Damascul aşteaptă reacţii de solidaritate ruse, fie ele regionale sau interne, cum este în cazul de astăzi. Siria este însă conştientă că trebuie să menajeze această relaţie şi să-şi fidelizeze acest aliat puternic. În acest context stă înscrisă şi iniţiativa de a concesiona Rusiei o bază militară de la Tartous. Această bază militară fusese pusă la dispoziţia forţelor navale ruseşti la sfârşitul anilor 1960. Dar calitatea mediocră a infrastructurilor sale a făcut din aceasta un punct de revitalizare şi mentenanţă decât o adevărată bază militară şi logistică. Lăsate în paragină odată cu destrămarea URSS, în aceste locuri s-a reinvestit odată cu anul 2008, de către Moscova. Aceste structuri refăcute vor fi capabile începând cu anul 2012 să permită primirea celor mai mari vase ale flotei ruseşti, cum ar fi cruciştorul Piotr Veliky.

Această bază va oferi un acces mediteranean strategic Rusiei, adăugându-se celor deja dispuse la Marea Neagră, la Novorossisk (Rusia) şi la Sevastopol (Ucraina). Această bază arată interesul de a se implanta în Mediterana, care permite Moscovei să treacă peste constrângerile legate de trecerea strâmtorilor controlate de Turcia, membră a NATO. În plus, prin apropierea sa de canalul de Suez, Tartous permite reunirea Cornului Africii şi a Oceanului Indian, unde marina rusă participă la lupta împotriva pirateriei din Golful Aden.

În ciuda opoziţiei israeliene faţă de desfăşurarea rusească în zonă, apărarea rusă a anunţat, pe 5 iulie 2011, că nu vede motive obiective pentru a-şi stopa cooperarea militaro-tehnică cu Siria.

Rămâne însă întrebarea: până unde va merge sprijinul necondiţionat pentru Siria, având în vedere declaraţiile lui Vladimir Putin, de pe 21 iunie 2011, când aflat într-o vizită în Franţa, acesta declara: „dintr-un motiv necunoscut, se crede că noi avem o relaţie specială cu Siria. În era sovietică a fost cazul. Dar nu este cazul şi astăzi. Astăzi, Siria are mai degrabă relaţii speciale cu Franţa. Noi nu avem aici nici baze militare, nici proiecte mari, nici investiţii importante de apărat. Nimic”. Şi făcând referire la instalarea la putere a lui Hafez al-Assad din noiembrie 1970, Putin a concluzionat: „Suntem conştienţi că nu putem folosi instrumente politice care datează de 40 de ani în lumea contemporană. Sper că guvernul sirian este conştient de aceasta şi va trage concluziile necesare”.

Aceste apropouri pe care Moscova le face, sugerează faptul că aceasta nu va susţine pe termen nelimitat regimul sirian şi că sprijinul nu este aşa necondiţionat cum părea. Presiunile altor parteneri, mai importanţi decât Siria cântăresc mai mult în definirea politicii externe ruseşti.

Conchizând, se poate spune că această relaţie dintre Rusia şi Siria se datorează în primul rând avantajelor geostrategice pe care Siria i le oferă Rusiei, dar şi celor economice şi politice. Cu toate acestea, relaţia aceasta va dura atâta timp cât va răspunde intereselor politice ruseşti şi Rusia va obţine beneficii mai ales în ceea ce priveşte întărirea poziţiei sale în regiunea Orientului Mijlociu şi a celei de actor internaţional de prim rang.

Leave a Reply

Your email address will not be published.