
Tendinţa recentă a Rusiei de a influenţa America Latină a început în 1997. Colapsul Uniunii Sovietice a precipitat colapsul influenţei Federaţiei Ruse în America de Sud, ca succesor al Uniunii Sovietice. Acest lucru l-a determinat pe primul-ministru Evgheni Primakov de a începe să reînvie poziţia Rusiei în America Latină ca mare putere la nivel mondial în 1997. De atunci, obiectivele Rusiei au rămas deosebit de consistente, ca instrumente ale politicii sale: comerţ, vânzări de arme şi sprijin politic pentru guvernelor care încearcă să scape de sub influenţa SUA.
În America Latină, Moscova profită din plin de climatul deschis anti-american şi de tensiunile diplomatice cu Washingtonul (scutul anti-rachetă, extinderea NATO, criza georgiană, prezenţa în Marea Neagră a celei de-a VI-a flote americane) pentru a se implanta în sfera de influenţă americană. Astfel, ruşii răspund intruziunii SUA în regiunea caucaziană şi central-asiatică. Rusia doreşte, de altfel, să-şi fidelizeze noi parteneri economici, realizând acorduri bilaterale în domeniile aeronautice, energetice şi militare.
În Brazilia, diplomaţia rusă privilegiază, înainte de toate, intensificarea relaţiilor comerciale şi extinderea cooperării energetice, aerospaţiale şi militare. Numai pentru anul 2008, schimburile comerciale ale celor două ţări BRIC au depăşit 7,3 miliarde de dolari. Dinamismul parteneriatului ruso-brazilian se explică, în principal, prin interese convergente în numeroase domenii strategice. În sectorul energetic, Moscova se ambiţionează să se asocieze cu Brazilia în vederea exploatării zăcămintelor de gaz şi petrol braziliene. Pe de altă parte, Brazilia doreşte achiziţionarea de echipamente ruseşti pentru noile uzine hidroelectrice în construcţie, cât şi pentru dezvoltarea reţelei feroviare în plină expansiune. În domeniul aerospaţial, agenţia spaţială federală rusă (Rocosmos) a semnat un accord cu agenţia spaţială braziliană (AEB) pentru punerea în aplicare a unui mecanism de cooperare şi dedezvoltare a „Glonass”, sistemul rus de navigare globală prin satelit, concurentul „GPS” american şi al viitorului „Galileo” european. Complexul militaro-industrial rus speră, de altfel, să vândă brazilienilor material militar (arme, elicoptere, bombe, avioane, submarine) de care ţara are nevoie pentru a-şi întări puterea militară. În plus, relansarea programului nuclear brazilian deschide deopotrivă calea unei cooperări puternice între Moscova şi Brazilia în privinţa nuclearului civil şi militar.
Cu Cuba, relaţiile au fost iniţial deteriorate după căderea Uniunii Sovietice în 1991. În lumea după Războiul Rece, Havana nu mai spera să mai conteze pentru Moscova. Venirea la putere a lui Vladimir Putin a schimbat însă această situaţie geopolitică. Datorită faptului că Cuba suferea încă datorită embargoului american instaurat în 1962, preşedintele rus s-a implicat personal în afacerile cubaneze, susţinând ridicarea sancţiunilor economice pe lângă ONU, pe de o parte, şi prin acordarea unui credit financiar pentru numeroase domenii, pe de altă parte. În noiembrie 2008, Moscova a oferit Havanei un credit de 335 milioane de dolari pentru cumpărarea de echipamente ruseşti pentru sectorul petrolier, minier şi de transport. La începutul anului 2009, cele două ţări au încheiat noi acorduri. Aceste înţelegeri privesc în principal industria agroalimentară, pescuitul, cooperarea în materie de educaţie, cercetare ştiinţifică, sport şi turism. Acest dialog ruso-cubanez permite Moscovei să-şi garanteze noi pieţe de desfacere pentru produsele sale, de a-şi extinde influenţa asupra regimului castrist şi de a-şi menţine aici prezenţa, la mai puţin de 300 km de litoralul american.
Venezuela este elementul cheie al jocului ruso-latino-american. Poziţiile anti-americane paralele ale Rusiei şi Venezuelei sunt deja cunoscute: Rusia din interes şi voinţă de a redeveni o putere respectată cum era URSS, Venezuela prin ideologie şi prin voinţa lui Chavez de a se impune ca un lider în ţara sa dar şi pe întreg continentul sud-american. Căci sentimentul anti-imperialist se dezvoltă foarte rapid într-o Americă Latină supraexploatată de interesele „yankee” [5] de atâta vreme.
Caracasul reprezintă un aliat de nădejde pentru Moscova în noul război rece energetic care se prefigurează. Primul productor de gaz în America de Sud şi al cincilea productor mondial de petrol, Venezuela incită apetitul gazier şi petrolier rusesc. În noiembrie 2008, companiile ruseşti Lukoil şi Gazprom au semnat cu grupul petrolier PDVSA un acord ce viza exploatarea petrolului pe Orinoco, un fluviu situat la estul ţării, cu speranţa unei producţii de mai mult de un milion de barili pe zi. Dacă acest proiect se concretizează, se va vorbi de cea mai puternică alianţă petrolieră a lumii. Departe de a se limita la hidrocarburi, strategia rusă în Venezuela trage profit din ambiţiile militare ale guvernului chavist. Între 2005-2007, Caracas a încheiat cu Moscova 12 contracte pentru armament în valoare de 4,4 miliarde de dolari, cumpărându-i 24 de avioane de vânătoare Sukhoi, 50 de elicoptere de luptă şi 100000 de puşti Kalachnicov. Caracasul a obţinut în 2010 un împrumut de la Moscova de 2,2 miliarde de dolari pentru a cumpăra tancuri T-72 şi un număr neprecizat de bombe de apărare anti-aeriană S-300, pentru ca în 2011 să negocieze un nou acord cu Rusia pentru a obţine un credit de 4 miliarde de dolari, din care jumătate să fie destinată echipării şi modernizării forţelor armate. De asemenea, odată cu vizita lui Chavez în Moscova, în 2010, legăturile cu Rusia s-au întărit, preşedintele rus afirmând că Rusia poate sa vândă echipamente şi maşinării Venezuelei, iar Venezuela ar putea să vândă Rusiei produse agricole. Medvedev a afirmat că Rusia este pregătită să facă parte în diferite organizaţii şi regionale latino-americane forumuri de discuţii care necesită o abordare întrunită ca terorismul, crimimalitatea transnaţională, traficul de droguri, problemele ecologice, dezvoltarea durabilă şi ajutorul economic. În plus, Medvedev considera că Venezuela „a acţionat ca ca un adevărat prieten” când a urmat Rusia şi a recunoscut fostele republici georgiene Ossetia de Sud şi Abkhazia la ultima vizită pe care o făcuse Chavez în Moscova în 2009.
În domeniul nuclearului civil, ruşii şi venezuelenii au încheiat un acord bilateral în sinteza termonucleară controlată şi securitatea instalaţiilor nucleare şi a surselor de radiaţie. Această cooperare nucleară este dublată de asemenea de o cooperare militară. Pe 10 septembrie 2008, două bombardiere ruseşti capabile să transporte bombe nucleare au aterizat la Palo Negro în Venezuela pentru a participa la manevre întrunite cu forţele armate bolivariene ale lui Hugo Chavez. În luna decembrie 2008 , un antrenament similar al forţelor navale din cele două ţări s-a derulat în Marea Caraibilor, denumit „VenRus”, aceste exerciţii militare au angajat 2300 de oameni ai flotei ruseşti şi venezuelene, trei fregate, un vehicul amfibiu şi opt nave de patrulare. Această cooperare strategică serveşte intereselor Moscovei care doreşte să propună astfel o alternativă pentru prezenţa americană în regiune.
De fapt, situaţia geopolitică dintre aceste două ţări ilustrează modul cum relaţia dintre Rusia şi America Latină devine mai importantă pe zi ce trece, nu numai datorită armelor vândute în regiune, dar şi datorită resursei diplomatice pe care Moscova a folosit-o în America de Sud. Relaţia continuă rece dintre Venezuela şi SUA, pe lângă relaţia controversată a Washington-ului cu Moscova, va continua să contribuie la consolidarea substanţială a legăturilor militare şi diplomatice dintre Rusia şi Venezuela. Acest viitor nu poate să bucure SUA. Situaţia nouă cu care se confruntă Washingtonul este aceea că Rusia va fi un factor în creştere atunci când vine vorba de guvernele de stânga din regiune, care doresc autonomie de factorii de decizie politică din SUA, şi pe care Washingtonul le consideră periculoase, dar pe care Moscova le consideră că sunt foarte bune.
În concluzie, se poate spune că politica condusă de Moscova în America Latină este produsul unei aspiraţii vechi: aceea de a stabili statutul Rusiei de mare putere şi de ţară promotoare a unei lumi multipolare; în fond, este vorba de o apropiere împotriva SUA, mai mult decât o politică economică cu obiective strategice.