Revirimentul Turciei. Între panturcism şi neo-otomanism

Revirimentul Turciei. Între panturcism şi neo-otomanism

turkishflag_317009778Cu o populaţie de 77 milioane de locuitori dintre care 20% sunt kurzi, Turcia are o poziţie strategică pe litoralul sudic al Mării Negre şi controlează Strâmtorile, deci controlează intrarea la mare. În principal, Ankara exercită influenţă în mediile musulmane din Orientul Mijlociu, Balcani şi Caucaz, devenind astfel puncte pentru politica externă turcă. Redutabilă ca putere militară, bastion în dispozitivul NATO, Turcia rămâne încă angajată în negocieri de aderare la UE. Împreună cu România şi Bulgaria, Turcia asigură o platformă strategică NATO în Marea Neagră şi în direcţia Caucazului de Sud.

De la panturcism la neo-otomanism

Concepţia introdusă de Karl Haushofer – pan-ideea – nu este altceva decât „rezultatul pulsiunilor interioare ale identităţilor şi interferenţelor culturale”, este o proiecţie de afirmare a potenţialului unui popor, cum ar fi Roma, născută din instinctul de expansiune a triburilor latine mici, dar cu o pan-idee mare, a reuşit să se suprapună peste alte două pan-idei deja epuizate: cea persană şi cea greacă. Haushofer îşi dă seama că fără o ideologie orice imperiu va sucomba, de aceea ne furnizează un nou model ideologic al sistemului mondial, cel al pan-ideilor, stabilind următoarele cinci configuraţii: pan-ideea americană, pan-ideea asiatică, rusească, islamică şi cea europeană.

Turcia reprezintă un caz special în geopolitica pan-ideilor din spaţiul pontic. Panturcismul se referă la o pan-idee care militează pentru unirea tuturor popoarelor turcofone (turci, azeri, kazahi, turkmeni, uzbeci, kirghizi, uiguri, tătari, găgăuzi etc.) într-o singură entitate statală – Turkestan. Turkestanul vizat ar reprezenta „regiunea din Asia Centrală dintre Siberia, la nord, şi Tibet, India, Afganistan şi Iran, la sud, cu o întindere de circa 2 600 000 km², având două diviziuni: Turkestanul de Vest sau Turkestanul rus (care corespunde teritoriilor actuale ale statelor Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kârgâstan şi părţii sudice a Kazahstanului) şi Turkestanul de Est sau Turkestanul chinez (actuala regiune autonomă Xinjiang)”. Această pan-idee s-a născut în rândurile intelectualilor de origine turcică din Rusia. Ideologul acestei mişcări a fost ministrul turc de război Ismail Enver Paşa (1881-1922). Curentul panturcic capătă un avânt deosebit în perioada războiului civil din Rusia (1918-1922), în contextul în care Turcia reprezenta pe atunci pilonul geopoliticii germane în spaţiul balcano-caucaziano-pontic. Eşecul din timpul războiului a adus cu sine şi abandonarea acestei idei pentru o perioadă de aproape şaptezeci de ani, deoarece în timpul preşedinţiei lui Kemal Atatürk (1923-1938) Turcia a abandonat orice referire la panturcism şi panislamism adoptând o politică de neutralitate. În timpul celui de al Doilea Război Mondial are loc o anumită reactivare a viziunii panturcice între anii 1941-1943 având drept premisă implicarea Turciei în războiul contra U.R.S.S. de partea vechiului aliat. Anii ’90 aduc cu sine o adevărată renaştere a panturcismului atât în Turcia, cât şi în Azerbaidjan şi Crimeea. Acest proiect a provocat o oarecare îngrijorare în Rusia din cauza dinamicii demografice în regiunile vizate a populaţiei turcice. Colapsul sovietic din 1989 a coincis, în mod fericit pentru Turcia, cu ascensiunea sa economică, şi mai mult decât atât, tot în această perioadă are loc revirimentul sentimentului islamist suprimat de Mustafa Kemal Atatürk acum şapte decenii. Liderii politici au început să se identifice mai mult cu politicile şi simbolurile islamice, fapt confirmat de întoarcerea la religia islamică a populaţiei. Astfel, traiectoria panturcismului se înscrie perfect alături de islamism pe vectorul de expansiune în regiunea pontică –   ceea ce i-a determinat geopoliticienii europeni să se întrebe ce ar însemna Turcia, o punte eurasiatică sau o interfaţă a expansiunii islamice?

După prăbuşirea Uniunii Sovietice, Turcia avea să se confrunte cu noi provocări geopolitice: demantelarea sistemului bipolar şi apariţia unor zone de centură fragile – shatter belt care a conferit statelor din Orientul Mijlociu noi libertăţi în ceea ce priveşte orientarea internaţională.

Văzându-şi refuzată intrarea în Comunitatea Europeană, în 1989, guvernul de la Ankara este suspectat că urmăreşte să exercite „presiuni energetice” asupra Uniunii pentru a-şi atinge obiectivele de integrare. În plus, la nivel regional, din dorinţa de a promova buna vecinătate între ţările riverane şi a crea un instrument geopolitic utilizat în detrimentul Rusiei, Turcia a organizat în 1992 o zonă de Cooperare Economică a Mării Negre (ZCEMN). Tot ea a stat la baza formării unei Forţe Navale a Mării Negre (BLACKSEAFOR) ca şi grup regional în domeniul securităţii. Iată de ce suntem îndreptăţiţi să spunem că geopolitica europeană a Turciei se sprijină pe o geopolitică locală care-i permite şi o anumită flexibilitate: deşi face parte din blocul atlantic, poziţiile Turciei şi Federaţiei Ruse converg, în special, atunci când se respinge proiectul „internaţionalizării” Mării Negre.

Astăzi, noua politică externă a Ankarei, catalogată şi ca „neo-otomanism”, îşi are originile înpanturcism prin angajamentele asumate faţă de ţările în care a existat o prezenţă otomană şi faţă de cele cu o majoritate musulmană (sunnită).

„Neo-otomanismul reprezintă, cu siguranţă, o dimensiune a politicii externe actuale (…) politica externă şi cea economică a Turciei nu se limitează, în nici un fel, la fostele teritorii otomane. În multe state africane se înregistrează o creştere a prezenţei politice, economice şi educaţionale a Turciei. Ambasade ale Turciei s-au deschis în toată Asia. În prezent, Turkish Airlines are zboruri în ţări precum Cambodgia şi Vietnam, ceea ce reprezintă un indicator important al legăturilor economice semnificative, care deja există”, ne spune Kerem Öktem, cercetător la European Studies Centre, St. Antony’s College, Universitatea Oxford.

Ceea ce-şi doreşte cu adevărat Turcia este să devină o putere status-quo în lumea islamică, iar pentru aceasta va utiliza toate instrumentele de care dispune pentru a-şi crea vectori în cele trei direcţii: Balcanii, Caucazul şi Orientul Mijlociu.

Reîntregirea europeană a Balcanilor

Creat în 1996, aproape la sfârşitul secolului XX, Procesul de cooperare al Europei de Sud-Est (SEECP) a devenit un mecanism solid pentru Turcia în ceea ce priveşte proiecţia influenţei sale în Balcani. Ministrul de Externe al Turciei, Ahmet Davutoglu, sublinia într-un interviu acordat revistei Foreign Policy că sec. XXI trebuie abordat ca „o perioadă de restaurare, construcţie şi cooperare: restaurare, în sensul de a dezvolta un nou spirit de acţiune comună; şi construcţie, ca o metodă de a depăşi frustrările utlimelor decenii şi de a răspunde la provocările următoarei perioade”.

Turcia mizează pe dezvoltarea Balcanilor şi este pregătită să investească mult în această zonă pentru a obţine din partea partenerilor europeni un „cartonaş verde” în procesul de integrare în Uniune. Desigur că dacă Bruxelles-ul nu va mai putea desfăşura procesul de extindere în Balcanii de Vest, va oferi Turciei posibilitatea de a propune balcanicilor propria cale de integrare. Totuşi, din cauza diferenţelor culturale importante dintre creştinismul de est (ortodoxia) şi vest (catolicismul), relaţiile din această zonă devin mai complexe şi trebuie analizate cu atenţie. În ţările în care au astăzi influenţă bisericile din Balcani, se simte foarte bine că lumea creştină, ca fenomen viu, este încă într-un raport de opoziţie faţă de Islam. Tensiuni se manifestă în relaţiile cu Serbia, acestea fiind alimentate de situaţia din fosta provincie sârbă Kosovo. Serbia va obţine statutul de candidată numai dacă va respecta drepturile românilor din Valea Timocului şi va accepta pierderea Kosovo. Momentan doar Croaţia şi Muntenegru  respectă reformele de integrare. Restul statelor (Albania, Bosnia şi Herţegovina, Kosovo, Macedonia) ar putea crea un bloc de cooperare regională sub egida Turciei. În acest context, Turcia are capacitatea de a ajuta Uniunea Europeană în procesul de extindere şi în depăşirea propriilor crize interne. Prin aderarea Balcanilor de Vest la Uniune, aceasta ar înceta să mai fie un „club” de state în exclusivitate creştin şi poate că şi Turcia ar trebui readusă acasă, într-o lume căreia i-a aparţinut atâta vreme.

Drumul energetic spre Caucaz

Spre deosebire de Uniunea Europeană care manifestă un interes periferic, chiar superficial, hazardat şi spontan faţă de zona Caucazului, Turcia reprezintă o veritabilă „placă turnantă” între cele două regiuni, reprezentând totodată o piesă politico-militară esenţială în regiune şi în strategia rutelor energetice alternative. Pentru a nu provoca direct conducerea Federaţiei Ruse, Turcia adoptă strategii moderate în această zonă de risc şi lucrează pe cale diplomatică pentru securizarea „vecinătăţii apropiate”: a sprijinit independenţa cecenă la început, adoptând ulterior o poziţie moderată; în timpul războiului ruso-georgian din august 2008 avansează propunerea de a se constitui un „pact de securitate” al Caucazului cu participarea sa împreună cu Federaţia Rusă, Georgia, Azerbaidjan şi Armenia; împreună cu Azerbaidjanul şi Georgia realizează un sistem sub-regional de cooperare politică şi economică care concurează „axa” Federaţia Rusă-Armenia-Iran. Ankara exercită o influenţă marcantă asupra Baku, unde influenţa turcă sunnită se interacţionează cu cea iraniană şiită. Evident, cooperarea cu această regiune stă sub semnul „hub-ului energetic” – rol asumat de Turcia ca parte a Coridorului energetic Est-Vest („Drumul Mătăsii al secolului XX”). Acest plan se susţine pe doi piloni principali:

1. Oleoductul BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan) cu o lungime de aproape 1800 de kilometri şi o capacitate de un milion de barili pe zi şi este operaţional din 2006, după un efort politic şi financiar americano-turc considerabil.

2. Gazoductul BTE (Baku-Tbilisi-Erzurum) cu o lungime de aproximativ 700 de kilometri, transportă gaze naturale din Azerbaidjan către Turcia, prin Georgia, iar capacitatea actuală, de aproximativ 8 miliarde metri cubi pe an este programată a creşte la 20 miliarde metri cubi după investiţii suplimentare”.

În condiţiile în care proiectul Nabucco a căzut, rămâne celălalt proiect rival, South Stream care ar transporta prin Turcia gaze naturale ruseşti prin Bulgaria, Serbia şi Ungaria către Austria. Dincolo de rolul asumat de „ţară de tranzit energetic”, conducerea de la Ankara intenţionează să diversifice capacităţile de stocare de gaze, precum şi reţeaua de terminale de regazificare – este vorba de gaze naturale livrate în formă lichefiată pe tancuri petroliere către ţările consumatoare.

Gambitul turcesc spre Noul Orient

 Pentru Turcia, Noul Orient anunţă un plus de tulburări şi conflicte. Eforturile SUA pentru a-l izola şi submina pe Assad au primit asistenţă considerabilă din partea Turciei, care exploatează „Primăvara Arabă” din Siria pentru a deveni o putere regională. Încurajat în ultimele luni de Washington, guvernul turc s-a retras din legăturile aflate în curs de dezvoltare cu Iranul şi a devenit un sponsor direct al grupurilor de opoziţie anti-Assad.

 Noua politică externă turcă faţă de Orient este în unele dosare mai puţin pro-americană, ocazional antioccidentală şi antiisraeliană, în special la nivel declarativ şi retoric. Cert este că parteneriatul strategic al acestei ţări cu Statele Unite ale Americii este de importanţă vitală pentru problemele de pe agenda politicii externe cum ar fi Irakul, Afganistanul, Pakistanul, programul nuclear iranian, procesul de pace din Orientul Mijlociu, Balcani, Caucaz, Asia Centrală, Meditareana de Est, securitatea energetică, lupta împotriva terorismului şi în final criza financiară globală. Toate acestea alcătuiesc vectorii relaţiei Turciei cu Occidentul şi trebuie să menţionăm că de multe ori apar anumite dispute.

Astfel, prin prisma lumii islamice înfiinţarea statului Israel este un exemplu de situaţie prin care occidentalii au pătruns brutal în cultura şi civilizaţia unui spaţiu islamic, înlocuind şi anihilându-i treptat trecutul istoric. De aceea, turcii manifestă un sentiment de responsabilitate colectivă în a ajuta poporul palestinian să-şi împlinească dreptul de autodeterminare. Atacul israelian asupra convoiului compus din activişti din 30 de ţări, în apele internaţionale, pe 31 mai 2010, care a condus la moartea a 9 civili la rănirea altora, a agravat starea relaţiilor turco-israeliene.

Totodată, aceasta se află în competiţie cu Iranul şiit în Liban, Irak şi Fâşia Gaza, iar în această competiţie are nevoie de sprijinul SUA. Oscilarea de direcţie în politica Turciei nu poate fi văzută ca o manifestare a politicii oportuniste, ci mai degrabă o politică pro-activă de aliniere la tendinţele zilei. Iată de ce Turcia nu vrea un Iran dotat cu arme nucleare, dar nici nu susţine un regim dur de sancţiuni economice împotriva Teheranului pentru a nu trezi resentimente din partea arabilor suniţi sau a aripei iraniano-şiite. Pentru a împiedica influenţele salafiste, fundamentaliste, din Iran şi Arabia Saudită, guvernul turc a înfiinţat Directoratul pentru Probleme Religioase (Diyanet) pentru a ajuta comunităţile islamice să-şi creeze structuri viabile. Este vorba despre o politică-gambit, iar acum depinde ce pion (occidental sau islamic) va sacrifica Turcia pentru obţinerea unui avantaj pe tabla de şah orientală.

Pe plan energetic, Turcia a iniţiat un proiect privind crearea gazoductului arab, aflat în construcţie şi  care urmează să treacă din Egipt către Liban, Siria şi Turcia către consumatorii europeni.

Poate deveni Turcia o forţă conducătoare în lumea islamică? Or, astăzi ţările islamice nu dispun încă de un lider oficial, iar Turcia nu cred că este pregătită să joace un rol de conducător al lumii sunnite. Musulmanii nutresc sentimente diferite faţă de reformele lui Mustafa Kamal Pasha (Attatürk), cel care a condus Turcia pe calea occidentalizării. Desfiinţarea sistemului califatului, ignorarea valorilor islamice în paralel cu occidentalizarea statului turc a afectat pe termen lung suveranitatea şi evoluţia lumii islamice în această direcţie.

Leave a Reply

Your email address will not be published.