Resursele energetice, binecuvântare şi povară pentru relaţia UE cu Rusia

Resursele energetice, binecuvântare şi povară pentru relaţia UE cu Rusia
Figura nr.1
Figura nr.1

În prezent, cei mai mari furnizori de hidrocarburi şi produse prelucrate pe bază de hidrocarburi pentru UE sunt companiile din Federaţia Rusă, Azerbaidjan, Kazakhstan şi Turkmenistan. Această realitate ridică un semn de întrebare cu privire la influenţa statului rus în ceea ce priveşte exploatarea resurselor de către actualele republici musulmane de la graniţele sudice ale Federaţiei Ruse. Prezenţa masivă a statului în acţionariatul companiilor care au acest domeniu de activitate, precum şi prezenţa giganţilor ruşi în aproape orice proiect european care contează cu adevărat, au determinat Comisia Europeană să ia serios în calcul securitatea energetică a Uniunii Europene. Într-o sintetizare a lui Michael Meidan a viziunii Comisiei Europene, securitatea energetică a UE reprezintă „abilitatea de a satisface nevoile viitoare esenţiale în materie de energie atât prin resurse domestice obţinute în condiţii economice acceptabile sau menţinute ca rezerve strategice, cât şi făcând apel la surse de aprovizionare externe accesibile şi stabile, suplimentate unde este cazul de către rezervele strategice”. (trad. n.) 

Incidentele dintre Ucraina şi Rusia din anii precedenţi de pe piaţa gazelor naturale au scos în evidenţă faptul că Ucraina reprezintă placa turnantă în ceea ce priveşte securitatea energetică a UE (Fig.1). Cele mai multe dintre conductele care aprovizionează Europa Occidentală sunt ramificaţii ale conductelor ce tranzitează teritoriul ucrainean, iar piaţa europeană este interdependentă cu aceste zone extra-comunitare. Interesant este faptul că această interdependenţă s-a transformat în discurs într-o dependenţă cu sens unic, UE dependentă de Rusia, un lucru doar pe jumătate adevărat. 40 % din importul de gaze naturale al Europei este asigurat de către Gazprom. Dar veniturile obţinute de giganţii ruşi le sunt la fel de necesare acestora precum este nevoia de resurse energetice pentru Europa. Veniturile sunt necesare pentru a asigura dezvoltarea economică şi pe alte paliere, iar utilajele de exploatare, depozitele de stocare, precum şi porţiuni importante din conductele de transport vor trebui retehnologizate dacă se doreşte ca producţia să poată creşte constant. O stagnare în producţia de hidrocarburi ar fi egală cu o stagnare economică a Rusiei. Cât priveşte relaţiile comerciale ale Rusiei cu alte state, fie europene ori din spaţiul asiatic, deşi în creştere, sunt axate în principal pe furnizarea de hidrocarburi sau a produselor industriilor conexe, şi sunt relativ timide comparativ cu pretenţiile Rusiei.

Deşi în stagii incipiente, cooperarea europeană între statele membre UE în ceea ce priveşte securitatea energetică a resurselor şi siguranţa onorării cererii este în continuă creştere. Măsurile luate până acum cuprind crearea de resurse alternative de aprovizionare, diversificarea importurilor de hidrocarburi, şi realizarea de formule de cooperare pe termen lung cu alţi furnizori strategici, precum statele din Asia Centrală, din Marea Nordului şi Atlanticul de Nord-Est. Alături de acestea, interconectarea reţelelor energetice europene, crearea de stocuri, îmbunătăţirea eficienţei energetice şi elaborarea şi aplicarea unei politici energetice comune sunt puncte strategice pe care UE încă trebuie să le bifeze cu mai multă convingere. Comisarul pentru energie, Günther Oettinger, a declarat recent că Uniunea Europeană a investit mult prea puţin în infrastructura energetică, şi că este nevoie de o integrare mai eficientă a reţelelor de producţie şi distribuţie din noile state membre cu cele din restul Europei, în special din est.

Traseele energetice alternative ale UE

 

UE a demarat între 1999 – 2004 iniţiative de îmbunătăţire a relaţiilor sale cu Turcia, Georgia şi Azerbaidjan. În 2006, trei conducte alternative din zona lărgită a Mării Negre deveaneau operaţionale: conducta Baku-Tbilisi-Supsa; conducta Baku – Tbilisi – Ceyhan; conducta Baku – Tbilisi – Erzerum. Înafara acestora, UE mai valorifică şi alte trasee de aprovizionare precum “Linia Algeriană”, traseele din Marea Nordului, calea navală Africa de Vest – Europa, calea navală a Canalului de Suez, conducta petrolieră Marea Roşie – Mediterana, traseul Irakul de Nord – Turcia – Mediterana. Â Există, de asemenea, o serie de proiecte aparţinând Occidentului: Nabucco; conducta Paneuropeană PEOP; conducta AMBO; conducta Odessa – Brode;gazoductul Azerbaidjan – Georgia – Ucraina – UE; conducta S-E Europeană SEEL; Gazoductul Transcaspic şiGazoductul Turco – Iranian.

Plecând de la configuraţia geografică a traseelor amintite, scenariile IEA (Agenţia Internaţională pentru Energie) privind intensificarea consumului de către UE a petrolului şi gazelor naturale provenind din regiunea Mării Caspice şi Asiei Centrale devin plauzibile.

Trasee controlate sau agreate de Federaţia Rusă

 

Situaţia conductelor ce transportă hidrocarburi dinspre Rusia către statele Europei Occidentale se prezintă în felul următor:

1)      Conducta Drujba (conductă petrolieră) cu ramificaţiile sale în interiorul UE;

2)      Brotherhood şi Soiuz (ambele conducte de gaze naturale);

3)      Oleoductul Adria

4)      Conducta Peninsula Yamal –Europa, Malnow (Germania)

5)      Blue Stream

6)      Consorţiul Conductei Caspice;

7)      Conductele Baku – Groznâi – Novorossiysk şi Baku – Mahacikala (Daghestan) – Novorossiysk (conducte petroliere)

       

 Concluzii

În acest moment există două mari proiecte rivale pentru aprovizionarea Uniunii Europene: South Stream, iniţiat de Federaţia Rusă, şi Nabucco, ce beneficiază de susţinerea UE şi a SUA (fig. 2).

Surse energetice
Figura nr. 2

Judecând după modul în care se prezintă statusul acestora, proiectul South Stream pare a avea mai multe şanse de reuşită. Costul conductei Nabucco a crescut foarte mult şi a depăşit proiecţia bugetară iniţială de 11.4 mld. $, scăzându-i considerabil randamentul şi crescând exponenţial perioada de amortizare a investiţiei. Printr-o mişcare politică realizată recent, Moscova a blocat, cel puţin pentru o perioadă, participarea Turkmenistanului în acest proiect. Gazul turkmen ar fi trebui să i se alăture celui exploatat la Shah Deniz, în Azerbaidjan. Medvedev, în urma semnalelor trimise de către UE către Turkmenistan că doreşte să deschidă negocierile pentru un tratat de participare în proiect, a declarat că mai întâi va fi nevoie de consimţământul tuturor statelor cu ieşire la Marea Caspică pentru începerea construcţiei conductei. Blocarea Turkmenistanului înseamnă un mare deficit în cantitatea ce s-ar dori a fi transportată anual, deficit care va trebui suplinit din alte surse dacă acţiunea Moscovei va avea succes.

      Un alt indicator cu privire la eşecul care se preconiează a fi Nabucco este faptul că Gazprom va desfăşura activităţi de prospectare, exploatare şi producţie de hidrocarburi în România, unul dintre statele prin care ar trebui să tranziteze Nabucco, în drumul său către Europa Centrală şi de Vest. Chiar în cazul în care Nabucco ar fi realizat, Rusia va reuşi să diminueze importanţa acestuia prin faptul că a dezvoltat proiecte independente cu mai multe state europene. De exemplu, Germania, stat membru-fondator al Uniunii Europene, a încheiat un acord pentru o conductă care să ajungă pe teritoriul său din Rusia, prin Marea Baltică. Acest tip de conduită internaţională se încadrează în ideea expusă de către Excelenţa Sa Henri Paul, Ambasadorul Franţei la Bucureşti, care declara în 2010 într-o emisiune TV că nu există noţiunea de „cetăţean european” şi că statele europene trebuie să se ocupe de problemele interne cetăţeneşti şi politice pe cont propriu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.