Economia nu este niciodată doar economie, iar mersul banilor nu e motivat doar de imboldul pentru profit. Semnificaţii care rămân cel puţin parţial necuantificabile mărginesc acţiunea umană. Întotdeauna vor fi activităţi pe care le vom refuza ca nedemne, iar obiectele cele mai de preţ nu vor fi amanetate decât în ultimă instanţă chiar cu riscul de a ne priva de confortul banilor obţinuţi de pe urma acestora. Aşadar,  piaţa nu poate fi redusă la jocul impersonal al cererii şi ofertei.

Într-un sens metodologic afirmaţia potrivit căreia economia nu este niciodată singură presupune imposibilitatea de a exclude considerente de natură istorică, sociologică, religioasă ori politică din universul finanţelor. Astfel, economia politică a însoţit mereu preocupările celor mai importanţi gânditori. La Adam Smith sau Karl Marx producerea bogăţiei depinde întotdeauna de raporturi de putere între oameni şi instituţii. De abia în secolul XX, matematizarea şi Şcoala Austriacă vor concepe piaţa ca un mecanism în sine ce poate fi explicat fără factorii exteriori, exogeni. Lucrarea ”Guvernul omnipotent” scrisă de Ludwig von Mises în 1944 se doreşte a fi un manifest liberal anti-politic şi un semnal de alarmă în faţa fanatismului pe care extinderea puterii guvernelor îl intensifică. După război, sub forma Şcolii de la Chicago, crezul în piaţa liberă şi teoria actorului raţional vor oferi o contrapondere marxismului ce îşi extindea influenţa în universităţile occidentale. După 1970 însă, marasmul conflictului din Asia de Sud-Est, criza statului bunăstare asaltat de revoltele studenţesti proletare din decada anterioară, ca şi abandonarea aranjamentului de la Bretton-Woods vor determina în lumea academică drumul invers către reunificarea politicului cu a economicului. (Re)naşterea economiei politice (internaţionale) se produce sub spectrul temerii declinului american şi al înlocuirii temelor militariste specifice confruntării sovieto-americane cu cele geoeconomice (vezi criza petrolului din 1973). Până astăzi însă eliziunea semantică îşi caută un obiect şi o metodologie clare. Altfel spus, care ar trebui să fie zona de interes al vechiului-nou domeniu?

Pentru Robert Gilpin, cel puţin în prima fază, rolul economiei politice internaţionale (EPI) era acela de a consilia factorii de decizie americani cu privire la pericolul investiţiilor excesive de peste ocean, ce puteau duce în cele din urmă la sărăcirea pieţei interne şi puteau ajuta la consolidarea unor viitori competitori. Ulterior, versiunea sa de EPI se mulţumeşte să reamintească primatul politicului asupra dinamicii pieţei şi activităţii corporaţiilor. Însă Gilpin nu prezintă o teorie închegată, iar exerciţiile sale rămân la un eclectism ce reflectă suma lecturilor din domeniu mai degrabă decât vreo invenţie proprie. Susan Strange se interesează de lumea postBretton Woods în care deregularizarea finanţelor creează ceea ce autoarea britanică numeşte “capitalism de tip cazinou”. Pe urmele celor doi, Robert Keohane rezumă obiectul EP la:” the intersection of the substantive are studied by economics- production and exchange of marketable means of want satisfaction-with the process by which power is exercised that is central to politics. Wherever in the economy actors exert power over one another, the economy is political.”

O altă direcţie datorează tezei actorului raţional prezumţia potrivit căreia oamenii sunt fiinţe care doresc şi urmăresc maximizarea beneficiilor. Astfel, atât zoon politkon cât şi homo oeconomicus se întâlnesc în cadrul economiei politice prin demersul lor colectiv de a spori bunăstarea. În acest context, cu precădere american, EP devine aplicarea şcolii neoclasicismului pentru a racorda acţiunile guvernului la optimizarea pieţei, arată James E.Alt.

Delegitimarea dirijismului de stat sovietic, globalizarea, dar şi criticile faţă de aceasta au insuflat noi teme de studii economiei politice/internaţionale. Desenarea unor criterii universal valabile pentru toată lumea (one size fits all) îşi arăta limitele practice şi impunea regândirea credo-ului de până la acel moment. Economia nu mai putea fi un catehism înşurubat în optimismul iluminist şi etica protestantă a muncii. Particularităţile culturale demonstrau că nu se mai putea vorbi despre un singur capitalism sau o singură arhitectură financiară planetară (FMI, Banca Mondială cu regulile aferente), întrucât aceasta nu putea funcţiona optimal în lumea non-occidentală. Economia politică culturală se profilează ca o posibilă, dar mai ales necesară arie de studiu. Volumul coordonat de Jacqueline Best şi Matthew Patterson propune un demers definitoriu în această direcţie.

În capitolul introductiv cei doi discută modul cum economia a început să fie gândită separat de restul fenomenelor colective. Este citat Karl Polanyi, care vede în reificarea economiei un substrat ideologic cu scopul de a obţine (fără succes însă) o utopie a unei economii eliberate de orice considerente culturale („utopia of a culture-free economy”). [p.2-3]

Citându-l în continuare pe Clifford Geertz şi pe Michel Callon se demonstrează cum actul tranzacţiei nu este posibil decât în măsura în care clientul şi vânzătorul cad de acord asupra unui cod de comportament şi asupra unui set de valori atribuite produselor. [p.13]:

„Culture is thus constitutive of political economy, it plays an important part in constituting what the practices we recognize as within that <domain> area..”
Toate acestea fiind spuse, economia politică devine: „an assemblage: a loose collection of objects, subjects, practices and institutions which are then reified into appearing like something much more solid. But just as culture constitutes a set of particular practices into <an economy> it also works to define the things that it excludes as non-economic. Culture thus work to constitute the boundary between what is inside and outside the economy.” [p.14]

Pe urmele celor doi, capitolul secund al lui David Blaney şi Naeem Inayatullah introduce factorul geografic, sau mai bine zis geo-cultural în conceperea economiei politice. Cu alte cuvinte, ceea ce am ajuns să considerăm economie (politică) depinde în long durée de saga expansiunii occidentale şi de ideile/reperele normative ce au însoţit-o:

„The ’West’ constructs itself in part through the discipline of political economy. Political economy as theory and practice depends on a utopian self-idealization of the West as wealthy modern and civilized that splits if from others who are poor, backward, and savage.” [p.29]

Matt Davis, după trecerea în revistă a istoriei intelectuale a marilor dezbateri economice de la Adam Smith la Hayek, precum şi a variilor critici formulate la adresa imperfecţiunilor pieţei, Davis înţelege naşterea IPE-ului ca un corectiv la adresa acestei euforii liberale ce a însoţit modernitatea occidentală. [p.48]
William Walters ne introduce în ceea ce se numeşte “anti-economia politică a imigraţiei”. Anti-economia politică se referă la tactica de a depersonaliza şi depolitiza tema imigraţiei, pentru ca impactul emoţional al acesteia să nu mai fie atât de intens asupra publicului. În loc de a-i vedea pe imigranţi drept oameni ancoraţi în drame proprii, ei devin prin mass-media o statistică. [pp.113-139]

Leslie Debbie se apleacă asupra filosofiei turismului şi a implicaţiilor acestuia în contextul peisajului social global. Mai simplu spus, fiecare ghid turistic atrage călătorii spre cele mai frumoase locuri. De cealaltă parte, gazdele creează şi întreţin o infrastructură plăcută ochiului. Ex: mergi în Mexic pentru a bea o tequila pe plaja din Puerto Vallarta şi nicidecum pentru a petrece în vreun cartier stăpânit de bandele narcotraficanţilor. Sau mergi în Paris pentru a-ţi valida imaginea de „cel mai romantic oraş din lume” evitând banlieurile pline de imigranţi maghrebieni. Cartografia turismului bucureştean se concentrează asupra arhitectonicii din zona Romană-Unirii şi nu spre periferiile inestetice etc.

Astfel, turismul global presupune un anume tip de economie politică a confortului ce ecranează aspectele nefericite ale vieţii. [pp.139-159]

Louise Amoore şi Marieke de Goede exemplifică beneficiile folosirii economiei politice culturale în analiza războiului contra terorismului. Două sunt axele pe care Amoore şi de Goede îşi organizează argumentul: a) lipsa de corelare între studiile de securitate şi cele economice înainte de 9/11 şi b) inadecvarea de a gândi securitatea clasică, centrată pe statul naţiune într-un mediu ostil postmodern, populat de reţele şi alte alcătuiri fluide, greu depistabile. (Spre exemplu se vorbeşte despre sistemul de transfer de bani hawala- specific lumii islamice. Acesta demonstrează cum cultura, economia şi securitatea compun o ameninţare la adresa SUA). [pp.161-165]

Acestea şi alte câteva materiale întregesc evantaiul elegant de perspective ce îşi propun să circumscrie aria economiei politice culturale.
Totuşi la capătul atâtor fascinante medalioane analitice, fiecare cu meritele sale, cititorul rămâne nelămurit cu privire la proiectul întregului demers: ce este în definitiv economia politică culturală? Peste noianul de accepţiuni ale economiei politice (unele complementare, altele contradictorii) adaggio-ul cultural nu vine decât să complice şi mai mult situaţia. Realizăm că ştiinţa politică lucrează cu un prezumat zoon politikon, economia cu un simplificat homo oeconomikus, însă există deocamdată un homo-politico-oeconomikus, o creatură amfibie capabilă să ne traducă în fiinţa sa ambele lumi?! Iată o întrebare care pune serioase probleme metodologice. Până nu le rezolvăm putem trece oare la nivelul următor?

Diferitele direcţii de cercetare reunite de contributorii adunaţi de Best şi Patterson compun până acum o contra-teorie: o critică la adresa economiei sau economismului neoclasic prin infuzie de antropologie cu iz foucouldian. Bun, ştim că prescripţiile FMI-ului şi ale Băncii Mondiale nu merg peste tot, dar tot avem nevoie de o lingua franca financiară, de o nouă megali idea! EPC mai are deci până să devină ea însăşi un corp doctrinar de sine stătător.

Per total însă e o carte ce chiar merită citită. În plus, are o copertă simpatică!

  Cultural Political Economy, economie politica culturala, Jacqueline Best, Matthew Patterson, recenzie, recenzie carte, recenzii