Atât la nivel istoric, cât şi juridico-filozofic, sistemul internaţional din ultimii 10-20/25 ani (depinde cât de mult dorim să solicităm memoria colectivă) a fost marcat de tensiunea profundă între tendinţele conservatoare şi cele revoluţionare. De la Războiul contra terorismului (war on terrorism) la mişcarea anti-Wall Street din contextul crizei globale, întrebarea pe care ne-o tot punem se leagă de valabilitatea lumii westphaliene aşa cum a fost codificată ea în drept şi în obişnuinţă de ceva vreme încoace. Sunt acţiunile americane din ultimii 10-20 de ani doar lipsa de scrupule a unui stat hegemonic care feşteleşte conceptul de suveranitate sau tendinţa inerentă a unui lumi în care barierele nu îşi mai au relevanţă?

Lucrarea Simonei Ţuţuianu vine să rezume şi să dea un răspuns în cadrul acestei polemici.

Încă din anii de şcoală primară, manualele (şi nu numai cele de istorie ori geografie) ne învaţă că ţărmurile geografice au o relevanţă politică în măsura în care curg din diferenţe istorice, economice, rasiale ori lingvistice. Ne mai învaţă de asemenea că patriotismul este aferent acestor graniţe şi, chiar dacă sentimentele faţă de alte culturi şi neamuri trebuie marcate de deferenţă, suveranitatea politică a fiecărui stat interzice anumite moduri de interferenţă. Diferenţă; deferenţă şi interferenţă sunt trei cuvinte care legiferează lumea noastră interioară şi, chiar dacă le risipim indiferenţi în traiul zilnic, sentimentele pe care ele le numesc, se activează stereotipic când situaţia o cere.

Vedeţi cât multă abstracţie în cele de mai sus? Dar avem nevoie de puţină abstracţie pentru a face curat în catehismul nostru cel de toate zilele colorat de sentimente partizane. Aici este meritul lucrării autoarei.

Valorificând experienţa la care scrierea tezei sale a fost martoră (războiul contra terorismului, criza globală, restructurarea NATO, intrarea României în UE sau războiul ruso-georgian din august 2008) volumul Simonei Ţuţuianu reflectă asupra conjugărilor termenului de suveranitate. De la amplu la studiu de caz, argumentarea autoarei redă istoria sistemului westphalian de la 1648 încoace, pune în dialog varii şcoli de gândire şi se apleacă asupra unor studii de caz precum procesul lui Slobodan Miloşevici sau România în forumul Mării Negre.

Westphalia sau anatomia unui mit

Chiar dacă este arbitrar ales, momentul semnării Păcii de la Westphalia (24 octombrie 1648) consfinţeşte un precedent cu trei componente pe care celelalte congrese ulterioare fiecărui mare război vor căuta să îl repete:

• religia este exilată din spaţiul marilor mize politice şi motivaţiile diplomatice depind de raţiunea seculară, de Realpolitik;

• relaţiile dintre state sunt conduse după noţiunea balanţei de putere care spune că ori de câte ori un membru al sistemului tinde să devină prea puternic vecinii săi se vor uni pentru a-l contracara;

• suveranitatea, cu atributul său- noninterferenţa în treburile domestice cimentează noul codex.

Evident că Westphalia nu a abolit cioturile medievale şi nu a realizat imediat temele propuse, dar a devenit o idee care va fi tot mai mult acoperită de realitate în secolele următoare.

Cel mai probabil în epoca respectivă tratatele de la Münster şi Osnnabruck nu au fost investite cu aura de mai târziu. Pentru cine se oboseşte să le citească ele nu chemau la o nouă filozofie politică şi cuprindeau o serie de reglementări juridice ad-hoc între împăratul german, părţile imperiului său şi vecini. De asemenea codificau un troc prin care învingătorii şi învinşii îşi împărţeau diferitele provincii. Aşadar actele ce încheiau Războiul de Treizeci de ani semănau mai mult cu tratatul de la Yalta decât cu cel de la Versailles. Mitul lui 1648 apare de fapt abia în secolul XIX-XX odată cu înmugurirea unor chemări la pace internaţională, universală. (Andreas Osiander, Sovereignty, International Relations, and the Westphalian Myth, International Organization 55, 2, Spring 2001, pp. 251–287)

Suveranitatea statelor versus securitatea cetăţenilor

Tema reamenajării suveranităţii pentru a corespunde unor cerinţe etice se dezvoltă în modernitate. Iniţial a fost a unor filozofi megali idea (abatele Saint-Pierre, Kant) ce militau în favoarea abolirii războiului sau măcar restrângerii abuzurilor ce au loc în timpul acestuia. Nevoia unui tribunal internaţional se înscrie într-un portativ de iniţiative aflabile în spaţiul belgian şi elveţian de secol XIX. Astfel, juristul elveţian Gustav Moynier a propus în 1872 crearea unui tribunal internaţional care să judece dreptul ginţilor.[p.130] Cam tot în aceeaşi perioadă, legislaţia belgiană dezvoltă noţiunea de terorism a cărei importanţă va fi supusa reflecţiei din interbelic până după 11 Septembrie.

Primul Război Mondial, care a înfiorat civilizaţia, dispune ca parte a prevederilor tratatului de la Versailles extrădarea de către Olanda a Kaiserului Wilhelm al II-lea. Fapt neonorat de către ”Țara Lalelelor”. Punctul se împleteşte cu discursul liberal al preşedintelui Wilson care a încercat să facă o distincţie clară între popoarele beligerante (considerate nevinovate) şi conducătorii militarişti care îşi împinseseră supuşii în tranşee. Nici Turcia nu a fost ocolită când, prin Tratatul de la Sévres i s-a cerut să dea socoteală pentru genocidul armean din 1915. Mai departe, între Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept Internaţional şi Asociaţia Internaţională de Drept Penal au fost împinse în faţă iniţiative din acelaşi diapazon arătând necesitatea unui forum aflat dincolo de jurisdicţiile politice naţionale. România, prin juristul său, Vespasian Pella, preşedinte al AIDP va avea contribuţii. Pella însuşi a întocmit un proiect de statut pentru un tribunal internaţionale (1928). [p.131]

Deznodământului secundei conflagraţii mondiale va lăsa în jurisprudenţă moştenirea a două tribunale: cel de la Nürenberg şi cel la Tokio, mai puţin mediatizat în lumea vestică, numit şi IMFTE: International Military Tribunal for the Far East. Acesta din urmă a avut 11 judecători din cadrul naţionalităţilor învingătoare: SUA, Canada, URSS, Marea Britanie, China, Olanda, Australia, Noua Zeelandă, Filipine şi India. Au fost judecaţi 28 mari criminali de război, iar 7 dintre ei au fost executaţi. Monarhul japonez a fost considerat iresponsabil juridic pentru a i se rezerva un rol în noua Constituţie postbelică. Demn de observat că atacurile japoneze cu arme biologice şi chimice au fost trecute sub tăcere pentru că americanii doreau acces la tehnologia respectivă [p.132]

Anii ’90 au reactivat nevoia unor foruri juridice supranaţionale odată ce consecinţele perverse ale modernităţii au reactivat vechile violenţe tribale. Rwanda, Congo, Darfur, Srebreniţa, aproape de casă stau ca memoriale ale reeditării la scară globală ale Război de Treizeci de ani.

Chiar dacă marile puteri au exersat atitudinea duală a vânzărilor de arme spre lumea a treia şi a aşteptării pasive, un progres s-a realizat prin crearea Curţii Penale Internaţionale şi a unor tribunale ad-hoc pentru Rwanda şi Iugoslavia.

Curtea Penală Internaţională a fost creată pe 1 iulie 2002 odată cu aprobarea Statutului de la Roma. Conform articolului 17 ea nu poate funcţiona decât cu acordul statelor naţionale şi complementar legislaţiei internaţionale. La articolul 27 din Statut se precizează că nicio persoană, de la vlădică la opincă nu poate fi exceptată de la răspunderea penală.

România a fost şi ea prezentă la discutarea unor modificări din Statut la Conferinţa de la Kampala (31 mai-28 iunie 2010) prin persoana secretarului de stat pentru afaceri strategice , Bogdan Aurescu. [pp.136-138] România a ratificat Statutul de la Roma pe 7 iulie 1999, el intrând în vigoare prin Legea nr.111 din 28 martie 2002 (p.138)

Pentru cazul ruandez, CS al ONU a instituit pe 8 noiembrie 1994 TPIR: Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda prin rezoluţia 955. Cu sediul la Arusha, acesta este compus din 11 judecători, aleşi de Adunarea Generală a ONU pentru 4 ani. De menţionat că statutul nu permite alegerea a doi judecători din aceeaşi ţară. Tribunalul dirijează activităţile sale în funcţie de câteva scopuri politice stabilite: contribuţia la procesul de reconciliere naţională; menţinerea păcii din regiune; judecarea persoanelor vinovate de masacrele din aprilie- iulie 1994. [p.135]

Filozofia nu numai a ONU, dar a statelor, ONG-urilor şi comunităţii academice într-o epoca post westphalică (sau încă westphalică) are în vederea definirea securităţii în funcţie de individ, nu de mari colectivităţi. Suveranitatea se mută de pe mase şi instituţii spre epiderma cetăţenilor, indiferent unde sunt aceştia răspândiţi prin lume.

Suveranitatea ca responsabilitate

Deci, până la urmă trăim într-o epocă postwestphaliană în care statele transferă puterea unor alţi centri şi încetează să definească starea de excepţie, în formula lui Carl Schmitt?

Autoarea nu oferă un răspuns simplu şi dilemele sale recapitulează vechile preocupări ale realiştilor Stanley Hoffmann, John Herz, Hans Morgenthau, Quincy Wright. Concluzia este una prudentă:

• ” Evoluţiile mediului de securitate contemporan nu anunţă pur şi simplu sfârşitul statului-naţiune. Evoluţiile sunt mult mai complicate şi nu pot fi reduse la această propoziţie apodictică. Suveranitatea naţională nu s-a perimat şi nici nu a intrat într-o etapă de disoluţie.” [p.174]

pentru ca la pagina următoare (dar nu numai) să se reflecteze asupra pulverizării structurilor socio-politice din statele eşuate din lumea a III-a.

• ” Suveranitatea de tip westphalic, care se prezintă ca o suveranitate absolută,inflexibilă, a devenit, în noile condiţii, o ficţiune, dacă nu chiar o fantasmă, care impietează asupra capacităţii de a construi modele de guvernare adecvate mai ales în zone marcate de conflicte etnice şi cu suveranitate contestată.” [p.175]

Sinteza este încercată prin reinterpretarea unor accepţiuni pre-westphalice în lumina ingerinţelor umanitare, tip ONU. Suveranitatea încetează a acţiona în maniera omnipotenţei statului naţional de care vorbea Mises pentru a fi înlocuită de un mănunchi de limite responsabilizante impuse guvernelor:

”Sfârşitul anilor ’90 a marcat saltul conceptual de la suveranitatea ca drept la suveranitatea ca responsabilitate. Suveranitatea westphalică este reinventată, în măsura în care optica de înţelegere a normei pivot a sistemului de relaţii internaţionale tranzitează spre suveranitatea post-westphalică care, in mod esenţial, promovează o etică a exerciţiului de suveranitate. Statele- conducătorii acestora devin nu numai beneficiarii privilegiilor, drepturilor şi imunităţilor garantate de suveranitate, ci şi posesorii responsabilităţilor ataşate acesteia.” [p.182]

” Suveranitatea este astăzi, nu numai un principiu exclusivist, izolator, care ridică un zid protector, ci un principiu de identitate care relaţionează, care face posibilă comunicarea şi conlucrarea clară, directă şi responsabilă dintre state.” [p.232]

Reîntoarcerea la ceea ce am putea să numim romantic dreptul cruciat, transferă o bună parte din suveranitatea clasică a statului modern spre comunitatea juridică şi permite un corectiv al multor rele prezente. Între o utopie în care putem spera şi o realitate de care putem dispera găsim astfel calea medie a unei lumi in-legale – una în care asimetria de putere şi bogăţie a guvernelor nu se mai poate dispensa sau nu mai poate ignora numitorul comun al egalităţii etice. Justiţia internaţională începe treptat-treptat să fie sinonimă cu ceea ce Judith Armatta numea în cartea sa omonimă – sfârşitul impunităţii.( Judith Armatta, Twilight of impunity. The War Crimes Trial of Slobodan Milosevic, Duke University Press, 2010 )

• Iuliana-Simona Ţuţuianu este cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice ale Apărării şi Istorie Militară (ISPAIM) din cadrul MApN şi doctor în relaţii internaţionale la SNSPA. Între anii 2004-2005 a activat în cadrul Misiunii Permanente a României la ONU (New York) având drept sarcini gestionarea Comitetelor 1540 dedicat nonproliferării armelor de distrugere în masă şi 1518 privind Irakul. Actualmente este membră a Secretariatului Grupului de Lucru pentru Regiunea Extinsă a Mării Negre din cadrul Consorţiului PfP.

  apusul westphaliei, recenzie, recenzii, recenzii carti, simona tutuianu