Pe 21 septembrie 2013, serviciul de contrainformaţii al Indiei, Research and Analysis Wing (RAW/R&AW) a împlinit 45 de ani de activitate. Cu puţin timp înainte, în iunie, Bahukutumbi Raman, unul dintre creatorii legendari ai agenţiei, a murit la vârsta de 77 de ani. Creat în 1968 (conform datelor oficiale), scopul său este acela de a strânge informaţii vitale pentru securitatea naţională şi a îndeplini misiuni sub acoperire. Aproape necunoscut şi ne-mediatizat în Occident, mai ales prin comparaţie cu rivalul său pakistanez- ISI, RAW are o prezenţă relativ constantă în presa Asiei de Sud.
Scurtă istorie
După înfrângerea administrată militar de China în 1962, India a început să îşi regândească instrumentele de apărare. Mai ales sub Indira Ghandi, concisa şi abraziva succesoare a tatălui său, Jawaharlal Nehru, autorităţile din New Delhi concep o îmbunătăţire a capacităţilor pe tot spectrul convenţional şi neconvenţional. Răcirea relaţiilor cu americanii şi chinezii, frustrarea legată de regimul non-proliferării nucleare, dar şi apropierea de sovietici au creat în psihologia elitelor tinerei naţiuni imboldul de a dubla afirmarea independenţei cu cea a prestigiului. În 1974, testul atomic civil Smiling Buddha dădea de înţeles comunităţii internaţionale că India nu putea fi exclusă din clubul oligarhic al marilor puteri. Dincolo de programele de înarmare, nici războiul subversiv nu a fost ignorat. Aripa de Cercetare şi Analiză a fost creată/ruptă din Biroul de Informaţii (Intelligence Bureau), instituţie moştenită de la britanici şi pusă sub comanda lui Rameshwar Nath Kao, ofiţer de contrainformaţii. Ulterior noul serviciu va ajunge cunoscut în argou drept „Kaoboii de la RAW”, după numele primului director (nu se ştie clar dar porecla ar fi fost pusă de Indira Ghandi). (B.Raman, The Kaoboys from R&AW: Down Memory Lane, Lancer Publishers, New Delhi, 2008 )
Prima misiune şi şansă de afirmare a venit în 1970-1971, odată cu preludiul dezmembrării Pakistanului. (La data Partiţiei din august-octombrie 1947, statul pakistanez avea o conformaţie geografică ciudată, fiind compus din două porţiuni- vestică şi estică – separate între ele de peste 1000 de kilometri. Distanţei geografice, căreia i se adăuga cea etno-lingvistică, au creat în timp divergenţe tot mai mari între cele două jumătăţi. În 1971, victoria electorală a Ligii Awami în Pakistanul de Est a aprins scânteia secesiunii. Guvernul de la Karachi a trimis trupe, ceea ce a generat un veritabil scurt şi intens război civil. Criza s-a revărsat înspre India sub forma câtorva milioane de refugiaţi bangladezi care căutau scăpare.
New Delhi va interveni în cele din urmă şi va moşi apariţia unui nou stat – actualul Bangladesh). În perioada premergătoare acestei a doua partiţii, agenţii RAW vor aduna informaţii despre situaţia de pe teatrul est-pakistanez şi vor ajuta logistic pe rebelii secesionişti. (B.Raman, Role of R&AW in Liberation of Bangladesh, Indian Defence Review, 16 Mar , 2011)
Dominaţia aproape neîntreruptă a Partidului Congresului şi a dinastiei Ghandi în anii ’70-’80 va utiliza din plin resursele comunităţii de informaţii în mai multe acţiuni considerate nu odată drept machiavellice. RAW a fost astfel creditat cu susţinerea separatiştilor din Balochistan – provincia din nord-vestul Pakistanului – cu a aceea a tribalilor de pe dealurile Chittagong din Bangladesh sau a tigrilor tamili odată cu izbucnirea conflictului civil din Sri Lanka (1983-2009, cu întreruperi). Pentru acest din urmă caz, expertul în terorism, Rohan Gunaratna, profesor la Singapore, susţine că Indira şi fiul său Rajiv au oferit tigrilor sanctuare în Tamil Nadu, precum şi stagii de antrenament pentru ca aceştia să exercite presiuni la adresa guvernului insular de la Colombo. (Ranga Jayasuriya, Govt. Lost The Media War – Rohan Gunaratna, Colombo Telegraph, August 21, 2012 )
Mai târziu, în anii 1990 acuzaţia implicării RAW s-a repetat în legătură cu insurgenţa maoistă din Nepal. Nepalul, stat intim legat de India prin geografie şi cultură începuse să manifeste veleităţi de autonomie în 1988-1990. Criza parlamentară internă accentuată de atacurile membrilor Partidului Maoist Nepalez nu au lăsat indiferent marele vecin de la sud. Conform mai multor autori, autorităţile din New Delhi au furnizat sprijin militar şi refugiu maoiştilor nepalezi pentru a-i utiliza ca factor de şantaj. Ulterior când rebeliunea a spiralat într-un război cronic, iar rebelii nepalezi se vor alia cu maoiştii indieni, New Delhi se va întoarce împotriva lor şi va ajuta monarhia de la Kathmandu să pacifice ţara. (Neil Devotta, Is India overextended? When domestic disorder precludes regional intervention, Contemporary South Asia, No.12, September 2003, pp.365-380 şi Matthew B. Conaway, Indian Foreign Policy toward the Insurgencies in Nepal and Sri Lanka, Indian Foreign Policy November 12, 2011)
Decepţii şi deficienţe
Activitatea serviciilor de informaţii rămâne învăluită într-un halou de mituri şi jumătăţi de adevăr pe care membri comunităţii de informaţii înşişi le perpetuează pentru a ieşi mereu în avantaj. Adesea se remarcă din partea acestora un dublu limbaj: atunci când un rezultat este pozitiv serviciile îşi asumă meritul; atunci când este negativ, purtătorii de cuvânt reamintesc publicului că spionajul este doar o acţiune benignă supusă întru totul factorului politic şi analizele au fost corecte; datele au fost date la timp, dar politicienii nu au ţinut însă cont.
Controlul civil al intelligence-ului de către factorul politic nu este nici el mai uşor. Pe de-o parte, spiritul de corp al instituţiilor de spionaj îngreunează dezvăluirea unor informaţii, care odată ajunse la public pot fi aflate de duşman, remarcă Alina Mogoş pentru Centrul European de Evaluare a Politicilor. (Alina Mogoş, Legislative oversight- intelligence secrecy’s challenge, Center for European Policy Evaluation, 6 June 2012)
Pe de altă parte, un control politic/juridic eficient trebuie să se asigure că serviciile de (contra)informaţii nu pot câştiga de unele singure conflicte de anvergură şi nici nu pot contribui la ridicarea sau declinul naţiunilor decât în subsidiarul factorilor socio-economici şi militari. Scopul lor principal în procesul de desenare a planurilor mari este acela de a optimiza resursele, arată David Kang, cunoscut istoric al intelligence-ului. (David Kang, An historical theory of intelligence, Intelligence and National Security, No.16, Autumn 2001, pp.79-92 )
Aşezarea lor corectă în organigrama unui stat permite îmbinarea eficienţelor cu respectul drepturilor şi libertăţilor individuale. Paranteza teoretică de mai sus este valabilă şi pentru serviciile secrete indiene. De la un personal şi un buget iniţial de 250 de oameni, respectiv 250.000$ (20 milioane rupii) cât avea la înfiinţare, RAW are astăzi 8.000-10.000 de angajaţi ce lucrează pe un buget de 145 milioane $.
În 1989 a fost redactat şi un regulament de conduită. (B.Raman, Intelligence: Past, Present and Future, Lancer Publishers, New Delhi, 2002, pp.12-13 şi Jayshree Bajoria, RAW: India’s External Intelligence Agency, Council on Foreign Affairs, November 7, 2008)
Din păcate pentru India şi pentru problemele sale de securitate, creşterea în volum nu a însemnat şi o creştere a calităţii. Contrar numelui său şcolăresc, RAW lasă impresia unei organizaţii care joacă mai mult în ofensivă decât pentru defensivă; acţionează mai mult decât cunoaşte. Eşecurile sale s-au repetat de-a lungul anilor, fie când a fost vorba despre neputinţa de a distinge insurgenţii domestici din Kashmir de cei trimişi de Pakistan, fie despre atentatele de la Mumbai 2008. (Rohan Gunaratna, Mumbai Investigation, The Operatives, Masterminds, and Enduring Threats, Peace and Security Review, Vol.2, No.1, First Quarter 2009, pp.1-16 şi Stephen P.Cohen, Sunil Dasgupta, Arming without aiming. India’s military modernisation, Brookings Institure, Washington D.C. 2010, p.48)
În ambele cazuri menţionate reacţia a fost tardivă iar forţele de ordine s-au dovedit nu odată abuzive, pentru că un stat ineficient este şi unul care mai mult pedepseşte decât protejează. Nevoia de acurateţe se face cu atât mai mult simţită în zilele noastre când ameninţările sunt asimetrice, non-statale şi deci mult mai greu de localizat decât pe vremea bipolarismului sovieto-american. (Gregory F.Treverton, Wilhelm Agrell (ed), National Intelligence Systems, Cambridge University Press, 2009, p.4 )
Protecţia pare să fie deficitară nu numai la nivelul publicului general, dar şi în ceea ce priveşte personalul de securitate. Programul masiv de înarmare a ţării este unul intensiv din punctul de vedere al capitalului, jalonat pe echipamente spectaculoase (tancuri, avioane, submarine, rachete balistice), dar nu este intensiv şi din punct de vedere uman. Deficitul de personal în poliţie sau creşterea numărului de sinucideri în armată spun multe.
Nici RAW nu face notă discordantă la acest capitol, după cum indică afacerea Rabjit Singh. Singh a fost un presupus spion al agenţiei prins în Pakistan la începutul anilor 1990. Tergiversată timp de douăzeci de ani, soarta sa a fost tranşată de către colegii de închisoare din Lahore care l-au ucis într-un atac. Trupul său a fost înapoiat familiei din Punjab şi îngropat cu onoruri. Dezbaterile din presă au permis şi publicarea unor nemulţumiri din rândurile RAW despre costurile umane personale pe care agenţii le-au plătit fără ca statul indian să le răsplătească munca sau să compenseze familiile rămase în urmă.
(Rajesh Ahuja, Was Sarabjit Singh a RAW agent?, Hindustan Times, May 05, 2013)
Aniversarea RAW în 2013 aduce ecoul unor simetrii mult mai importante: anume 65 de ani de la primul război indo-pakistanez şi cincisprezece de la testele nucleare din mai 1998, preludiul încleştării de pe dealul Kargil. Niciodată cei doi siamezi rivali nu mai fuseseră atât de aproape de un conflict sub spectrul nuclear ca atunci. Acum, când alegerile generale din Pakistan l-au (re)adus pe acelaşi prim-ministru din 1998, Nawaz Shariff, ecuaţia stabilităţii regionale poate să ne arate un parametru (ce depinde de cine va câştiga alegerile din India lui 2014) şi o necunoscută (cum se vor comporta cele două state în Afganistan de acum încolo), pentru că Afganistanul va fi testul de turnesol dintre New Delhi şi Islamabad.
Viitorul mediu al regiunii va fi ocupat de cele două scenarii principale: un condominiu asupra regimului de la Kabul sau subversiunea reciprocă prin intermediul spionajului şi stipendierii câte unei facţiuni sau a alteia. Indiferent de scenariu, serviciile de informaţii indiene ar trebui reformate pentru a fi mai fidele numelui pe care-l poartă şi pentru a se dedica cunoaşterii umbrelor din spatele scenei şi nu a spori ele însele suspiciunea existentă între ambele naţiuni.