Criza actuală din Ucraina a oferit din nou oportunitatea “NATO-scepticilor” pe de o parte să critice din nou Alianța de pasivitate, pe de altă parte să-și reînoiască convingerile față de un NATO slab. Apariția scepticismului a fost favorizată de câțiva ani de zile în care capacitatea Alianței de răspuns, mai ales pe perioade de crize, a părut să fie inexistentă sau prea puțin relevantă comparativ cu amploarea crizei, Ucraina și Georgia fiind cele mai notabile astfel de episoade. De aici și semnul de întrebare legat de utilitatea Alianței pentru continentul European. Dar este oare NATO slab sau doar o relicvă a Războiului Rece, sau mai poate el juca un rol important pe scena relațiilor internaționale?

Scurt context istoric

Semnele prăbușirii Uniunii Sovietice începuseră să devină vizibile chiar din prima jumătate a anilor 80′, fără însă ca marea parte a clasei politice sovietice să aibă capacitatea să le-nțeleagă. Unul dintre puținii oameni politici ruși care totuși a făcut-o a fost Mikhail Gorbachev. Însă Glasnost și Perestroika au venit prea târziu și oricum nu puteau schimba în câțiva ani un sistem înrădăciat de zeci de ani de zile și care încă se bucura de suport – mai ales în rândul militarilor –. Uniunea Sovietică intrase într-un cerc vicios în care dacă nu se reforma prăbușirea era iminentă, iar dacă se reforma prăbușirea era tot iminentă dar ar fi venit mai repede decât dacă nu s-ar fi reformat. Gorbachrv și-a dat seama de prima posibilitate, însă nu și de a doua. Așa se face că Glasnost și Perestroika, deși erau menite să salveze Uniunea Sovietică, în mod paradoxal nu au făcut altceva decât să-i grăbească sfârșitul, care până la urmă a venit formal în 1991.

Pe fondul slăbiciunii statului rus, Alianța a demarat un process de expansiune care s-a întins pe parcursul a 14 ani (1991-2005) și în care a absorbit foști membrii ai Pactului de la Varșovia, precum Polonia, Bulgaria, România sau Țările Baltice, extinzându-se astfel până la granițele Rusiei. Expansiunea NATO a avut loc simultan cu întărirea economică a vestului Europei și cu intensificarea procesului de construcție european, combinație care în timp a dus in rândul statelor din vest la apariția unui fals sentiment de siguranța și pe cale de consecință la punerea Alianței pe plan secund. Pentru aceste state amenințarea rusă era de domeniul trecutului și nu urma să redevină o problemă prea curând. Se pierduse însă din vedere că Rusia nu trebuie să aibă granițele de dinainte de 1991 pentru a reprezenta o amenințare, mai ales la adresa Europei Centrale și de Est. Defapt Rusia nici măcar nu trebuie să fie un stat foarte dezvoltat pentru a reprezenta o amenințare. În realitate, așa cum dealtfel istoria ne-a dovedit-o în repetate rânduri, indiferent cât de slabă a fost pe plan intern, mărimea Rusiei în sine și enormele sale resurse naturale i-au oferit posiblitatea să rămână întotdeauna un pericol la adresa țărilor de la perfieria sa și mai devreme sau mai târziu și la adresa țărilor vestice.

În prima jumatate a anilor 2000, pe fondul consolidării înterne realizate de Putin, profitând de diviziunile dintre europeni și de implicarea aproape obsesivă a Statelor Unite din Orientul Mijlociu, Rusia începe să revină treptat în prim-planul relațiilor internaționale europene, revenirea fiind aproape simultană cu încheierea perioadei de expansiune a NATO. A urmat o perioadă de cățiva ani în care Rusia și-a refăcut parțial vechea sferă de influență în zone precum Asia Centrală și o parte a Europei Centrale și de Est. Pentru a face acest lucru a folosit uneltele am putea spune caracteristice Rusiei: lovituri de stat (ex. Kirghistan), crearea de instabilitate internă (ex: Kirghistan, România), resursele energetice (ex: aproape întregul continent European) și bineînțeles intervenția militară (ex: Georgia). Trebuie însă precizat că o refacere completă a sferei de influență de dinainte de 1991 nu mai era posibilă pentru că NATO se extinsese deja dincolo de vechile granițe NATO-Pactul de la Varșovia.

NATO pentru Europa de Vest

Așa cum am precizat mai sus expansiunea NATO, prăbușirea Uniunii Sovietice, întărirea economică a Europei de Vest și procesul de construcție european – mai ales din anii 90′ și începutul anilor 2000′ – au dus la apariția unui sentiment fals de siguranță în randul acestor țări, care în mare parte se-ntamplă să fie și membrii NATO. Treptat membrii europeni au început să-și reducă cheltuielile militare și implicit și contribuția din cadrul NATO. Deasemenea au apărut și conflicte de interese între aliații NATO, care s-au manifestat în mai multe rânduri: cu ocazia invaziei din Irak, a invaziei din Afganistan, datorită politicii de apropiere a Europei de Vest față de Rusia, și mai recent cu ocazia războiului civil din Siria, a războiului civil din Libia și din nou din cauza Rusiei. În mod evident că în lipsa unui adversar comun, așa cum fusese Uniunea Sovietică timp de 42 de ani, europenii aveau tendința să revină la politicile de dinainte de al doilea Război Mondial. Treptat în Europa de vest au luat naștere două tabere cu viziuni diferite referitoare la rolul pe care NATO ar trebui să-l aibă în relațiile internaționale europene:

• prima tabără, în frunte cu Germania, pune accentul pe colaborarea cu Rusia din motive preopnderent comerciale și geopolitice, NATO având în continuare teoretic rolul de garant al securității ei militare. Având Belarusul și Polonia între ea și Rusia, este însă greu de crezut că Germania mai ia in serios ideea unui atac rusesc la adresa ei și pe cale de consecință relevanța NATO. Dacă această presupunere este corectă atunci avem motivul geografic care stă la baza apropierii ei de Rusia din ultimii ani;
• a doua tabără în frunte cu Franța, este cea a țărilor care au un nivel mai redus de cooperare economică și geopolitică cu Rusia, vinzându-i însă acesteia echipament și tehnologie militară și care  doresc ca NATO să devină un mijloc de exercitare a influenței în afara Europei.

            În mod ironic, chiar și pe fondul neînțelegerilor dintre aliați și al reducerii personalului militar, între 1991 și 2011 au avut loc numeroase operațiuni overt NATO, cu precădere datorită faptului că real vorbind Statele Unite nici nu prea mai are nevoie de contribuțiile militare ale partenerilor săi europeni pentru a interveni militar – o excepție notabilă reprezintă Marea Britanie – și deci nici de aprobarea lor.

NATO pentru Europa Centrală și de Est

Ca și în cazul statelor din vestul Europei, și acest spațiu geografic are parte de diferențele sale de opinie:

• prima categorie este cea a statelor care privesc Rusia cu foarte multă suspiciune, pentru care amenințarea militară rusească este una reală – nu neapărat la adresa lor, cât mai degrabă la adresa vecinilor lor –, și care prin urmare ar prefera o atitudine mai dură și o implicare mai mare a Alianței în estul Europei. Aici putem include țări precum Polonia, Țările Baltice și bineînțeles România;
• a doua categorie este compusă din state mai mici precum Ungaria, Cehia sau Slovacia, care în virtutea poziționării lor geografice au o atitudine mai puțin ostilă față de Rusia, dar care totodată și-au menținut o serie de rezerve care au dus de exemplu la inființarea Grupului Visegrad, care se doreste a fi o alianță regională între Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia și care să suplinească într-o oarecare măsură capacității de apărare a NATO, percepută ca fiind în declin.

Pentru a nu fi înțeles greșit trebuie să precizez că pe fond este greu de crezut ca vreo țară europeană chiar are încredere în Rusia, indiferent unde este pozitionată, însă în geopolitică de cele mai multe ori nu încrederea este factorul determinant, ci interesele, nevoile și factorul geografic. Ba mai mult, geografia poate influența și nivelul de încredere. Astfel că este normal ca Germania de exemplu să aibă o atitudine mai puțin ostilă și mai puțin defensivă față de Rusia comparativ cu Polonia sau cu Țările Baltice. Cu toate acestea însă, este greu de înțeles cum țările vest-europene și-au putut inchipui că vor putea face întețegeri economice și militare cu Rusia fără să existe consecințe de ordin geopolitic. Este greu de înțeles datorită precedentelor istorice, datorită avertismentelor pe care țările Europei centrale și de est le-au dat ani la rândul cu privire la intențiile Rusiei, dar și datorită faptului că o politică de interdependență cu Rusia – pe care Germania pare să o fi dus în ultimul deceniu – nu poate decât să ingreuneze și să întârzie planul de construcție european, paradoxal mai ales cel dorit de Germania.Omogenizarea Uniunii Europene și relațiile economice strânse cu Rusia sunt două politici incompatibile pentru că Rusia, din necesități geopolitice întotdeauna va căuta modalități de a creea disensiuni și diviziuni exact acolo unde elita politică europeană încearcă să creeze puncte comune.

Aceasta a și fost defapt strategia Rusiei din 1991 până acum. A părut că Rusia a tras învățămintele Războiului Rece și a încercat pe cât posibil să nu provoace țările Europei de Vest într-o așa manieră încât să le determine să se apropie din nou una de cealaltă. Un astfel de rezultat ar fi dus la o întărire a NATO. În schimb, a lucrat din plin in a menține NATO și UE divizate în așa fel încât să aibă spațiu de manevră în Europa Centrala și de Est. Până acum această strategie a funcționat.

NATO pentru Statele Unite ale Americii

Statele Unite ale Americii, am putea spune din fericire pentru țările din estul și centrul Europei, are o strategie ceva mai complexă în ce privețte NATO, pe care-o foloseste pentru:

1. A-și menține superioritatea militară în Europa și pentru a folosi pune presiune pe statele europene. Ce-i drept face acest lucru și cu “ajutorul” europenilor, care în dorința lor de a-și reduce cheltuielile militare, nu au făcut altceva decât să le ofere americanilor un element de presiune. Daca în 1980 trupele europene compuneau aproximativ 40% din totalul forțelor NATO, după 1991 acest procentaj a scăzut treptat până la aproximativ 20%;
2. A implementa strategia menținerii echilibrului de putere în Europa. Această strategie nu este nouă, ea mai fiind aplicată cu destul de mult succes de către Imperiul Britanic în secolul 19. Aceasta strategie este cu atât mai eficientă cu cât împedică o posibilă alianță germano-rusă, care ar avea potențiale efecte dezastruoase, așa cum istoria ne-a arătat-o dealtfel;
3. A îngrădi influența Rusiei.

Bun, și până la urmă de ce și-ar dori americanii o reorientare a NATO către Europa Centrală și de Est?

Ultimii 14 ani au arătat că Statele Unite nu mai poate găsi suport serios în rândul țărilor vest-europene. Interesele geopolitice sunt prea diverse și de multe ori diametral opuse cu ale americanilor. Însă un lucru este cert și anume că estul și centrul Europei este în continuare și va fi mereu amenințat de Rusia. Și asta înseamnă că statele din acest spațiu geografic și Statele Unite vor avea întotdeauna un interes comun. Ori pentru ca strategia echilibrului puterii și pentru ca îngrădirea influenței rusești să fie realizate eficient este nevoie de aliați cu interese comune și pozitionați bine geografic. Cum vestul Europei cu greu mai îndeplinește aceste criterii, este am putea spune ușor de înțeles poziționarea treptată de efective militare pe teritoriul Poloniei și României. Dacă stăm bine să ne aducem aminte își are bazele încă din perioada Bush. Și ne putem aștepta chiar ca acțiunile Rusiei din Ucraina să accelereze procesul de reorientare al NATO către est.

Concluzii

Real vorbind, singura amenințare serioasă la adresa puterii Statelor Unite poate lua naștere doar în spatiul euroasiatic, prin combinația oferită de resursele naturale ale Rusiei și capacitatea industrială a Europei. Din acest motiv putem fi siguri că interesul americanilor pentru Europa se va menține, chiar dacă nu întotdeauna la același nivel, dar și de utilitatea NATO. Pentru România ca și stat aflat la periferia Rusiei NATO rămâne și va rămâne singura opțiune viabilă pentru a-și garanta securitatea militară și-ntr-o oarecare măsură și pe cea informațională. Altă opțiune serioasă pur și simplu nu există. Chiar și dacă ar fi veni garanții din partea statelor europene în fața Rusiei, ele nu are putea fi considerate o opțiune serioasă datorită diviziunii continentului European și a pastelului de interese care l-au caracterizat încă din Evul Mediu Tmpuriu, ceea ce-nseamnă că întotdeauna vor fi state care ori se vor teme prea mult de Rusia, ori vor colabora cu ea. Dealtfel Romania are și un precedent istoric negativ din perioada interbelică, când garanțiile europenilor ne-au dus în pragul dezastrului și când paradoxal evoluția relațiilor dintre Rusia și statele vest-Europene a fost aproape identic cu cel de acum.

  analize, analize geopolitice, europa de este, NATO, polonia, romania, SUA, tarile baltice