După fiecare sesiune de alegeri prezidențiale așteptarea votanților este ca noul Președinte să ia măsuri care vor duce subit la îmbunătățirea calității vieții din țară. Realitatea este un pic diferită și este formată nu doar de natura mediului politic românesc în sine, ci și de niște limitări de ordin legal, impuse de Constituția României. Astfel, Președintele nu poate face atât de multe pe plan intern pe cât se așteaptă majoritatea oamenilor. Responsabilitatea guvernării țării cade, în cea mai mare parte, în atribuțiile guvernului. Domeniul în care Președintele are totuși posibilitatea să facă ceva concret este cel al politicii externe. Iar dl. Klaus Iohannis se va confrunta cu un număr mare de provocări externe și cu o dificultate crescută. Din anumite puncte de vedere aspectele de ordin extern pot avea un impact mai mare asupra viitorului României decât cele de pe plan intern. Eu însă nu intenționez să fac o paralelă între provocările externe și cele interne, ci pur și simplu să prezint câteva dintre problemele mai importante de ordin extern, cu care noul președinte va trebui să se confrunte în anii următori, și care ar fi opțiunile pe care le are la îndemână.

1. Relația cu NATO

Din acest punct de vedere lucrurile sunt relativ simple, pentru că dl. Iohannis moștenește o situație destul de bună de la actualul președinte. Încă dinainte de criza din Ucraina, România era deja un partener regional de încredere, unul care și-a asumat un rol mai important în regiune și în Alianță, prin găzduirea scutului anti-rachetă de la Deveselu. Criza din Ucraina nu a făcut altceva decât să accentueze rolul nostru în cadrul NATO și să ne trezească un pic din starea de latență în care ne aflam. De aici și decizia de a crește bugetului dedicat armatei, la 2% din PIB, în 2015, lucru pe care Statele Unite ale Americii oricum îl cerea de câțiva ani. Datorită acestor angajamente deja asumate, dar și datorită istoriei noastre recente – mai ales în relație cu Rusia -, în realitate Dl. Iohannis nu prea are de ales decât să mențină traseul actual din cadrul Alianței. Partea dificilă va consta în a face acest lucru rezistând presiunii venite din partea Rusiei, dar și din partea cercurilor pro-ruse din România, inclusiv din cele ale propriului partid.

2. Relația cu Federația Rusă

Acesta este unul dintre cele mai delicate subiecte, pentru că Rusia este -și așa va rămâne- cea mai mare amenințare la adresa securității României. În ceea ce priveşte relaţia România-Federaţia Rusă, domnul Iohannis are două opțiuni. Prima este să dezvolte setul actual de politici externe, de securitate şi cooperarea cu statele care au sisteme de valori şi interese comune cu ale noastre (ex. Polonia, Statele Unite și Țările Baltice). A doua opțiune este să faciliteze o relaxare a relațiilor diplomatice, după modelul Ungariei și parțial, al Georgiei, totul în numele “pragmatismului politicii externe”. O astfel de relaxare nu ar putea fi însă făcută decât dacă am face concesii majore Rusiei în ceea ce privește scutul de la Deveselu, relația cu Statele Unite, atitudinea noastră generală față de situația din Ucraina și, foarte posibil, și în ceea ce privește securitatea noastră energetică. Concesii în aceste capitole ar afecta  stabilitatea noastră internă și credibilitatea externă, deteriorând grav statutul ţării noastre şi sistemul de alianțe internaţionale. În condiţiile în care Federaţia Rusă demonstrează că nu are cultura cooperării şi a parteneriatului, cea de-a doua opţiune nu ar ţine de realism, ci de sinucidere.

3. Securitatea energetică

Din acest punct de vedere mandatul domnului Iohannis va fi extrem de important, mai ales în ce privește gazul natural. Nivelul de exploatare al gazelor din România s-a aflat în continuă scădere din 1989-1990 încoace, în principal datorită nevoii gestionării eficiente a resurselor. Adică din dorința de a nu consuma gazul prea repede. Din acest motiv, aproximativ 20% din gazul folosit de români vine din Rusia, ceea ce nu este un procentaj rău, mai ales dacă îl comparăm cu media europeană, care trece puțin de 50%. Sunt de exemplu state care depind cu peste 80% de Rusia, așa cum este Serbia, dar și state care depind chiar în proporție de 100%, așa cum sunt Țările Baltice. Însă, spre sfârșitul mandatului său, rezervele actuale onshore de gaze naturale se vor fi diminuat drastic, astfel că România are nevoie de surse alternative de gaze…și urgent. Opțiuni există, însă din diferite motive, exploatarea nu a început încă.

• O prima opțiune foarte bună sunt gazele offshore din Marea Neagră, a căror explorare încă nu s-a terminat și a căror exploatare ne-ar putea oferi gaze atât nouă, cât și Republicii Moldova, pentru câțiva ani. În baza explorărilor făcute până la acest moment, se estimează ca ele ne-ar ține însă doar șase ani, ceea ce nu ne apropie câtuși de puțin de acea independență energetică pe gaze pe care ne-o dorim. Este adevărat și faptul că explorările încă mai continuă și că pe viitor ar putea fi descoperite rezerve noi. Oricum ar fi, nu ne putem baza doar pe resursele din Marea Neagră, fiind necesare alte surse alternative, în paralel cu aceasta;
• O a doua opțiune sunt gazele de șist, care -în ciuda minciunilor electorale, cum că România nu are gaze de șist-, se pare ca sunt foarte mari. De fapt, România ar putea avea una dintre cele mai mari rezerve de gaze de șist din Europa. Problema în ce le privește este gradul scăzut de popularitate al exploatării lor. Prin urmare Dl. Iohannis, ca orice alt politician, se va gândi serios înainte să o ia în calcul. Până la urmă însă, s-ar putea să nu aibă de ales pentru că, fără gazele de șist, România are o singură altă alternativă serioasă pe termen scurt și mediu: Rusia. Iar această opțiune este mai costisitoare pentru România decât ar fi gazele de șist;
• O a treia opțiune sunt importurile de gaze din alte state, cu excepția Federației Ruse. În acest moment, importurile de gaze au un impact negativ asupra economiei românești pentru că sunt făcute din Rusia, care ne impune un preț de aproximativ $430 per 1000 metri cub de gaz, fiind unul dintre cele mai mari prețuri din Europa. Pentru ca importurile să joace un rol pozitiv în economie și în gestiunea resurselor energetice, ele ar trebui în primul rând să ocolească Rusia, complet dacă este posibil. În al doilea rând ar trebui să fie făcute din surse multiple. O posibilă sursă ar fi țările exportatoare de gaz natural lichefiat (GNL) -cum sunt Qatar-ul sau Malaezia de exemplu-. Dar pentru a face acest lucru, este necesară construirea unui terminal de regazificare în portul Constanța. Acest lucru a fost deja luat în calcul de autoritățile române, fără însă să se și facă ceva în legătura cu el. Asta deși construirea unui terminal de regazificare este un proces de lungă durată și este și costisitor. Cum România beneficiază totuși de bani europeni și de existența unui program  pe fonduri europene -prin intermediul Programului Operaţional Regional-, care să permită construirea unui astfel de terminal, tot ce mai este necesar este voința politică. O a doua posibilă sursă de import este gazul din Azerbaijan, care ar putea fi importat tot sub forma GNL, sau prin conductă. Asta presupunând că, într-un fel sau altul, opoziția Rusiei la proiectul Nabucco West va fi depășită -ceea ce este puțin probabil-.

Până la urma deci, cam totul se rezumă la resursele offshore și mai ales, la gazele de șist. Situația ideală ar fi cea în care am beneficia și de resursele din Marea Neagră, și de cele de șist, dar și de gaz din Azerbaijan și din Qatar. Până una-alta însă, România nu beneficiază de niciuna dintre acestea și principala cauză, culmea, nu sunt banii, ci lipsa de voința politică, incompetența, risipa și corupția.

În ceea ce privește petrolul stăm doar un pic mai bine decât la gaze. Rezerva de petrol se situează pe la jumătate și s-ar părea că ne va mai ține în jur de 19 ani, timp în care nu putem decât să sperăm că ne vom dezvolta o infrastructură de energie verde, că vom schimba o parte a tehnologiei industriale de pe petrol, pe gaze, și că vom crește procentajul de energie nucleară produs.

O mare parte din aceste proiecte vor trebui începute în timpul mandatului lui Iohannis. Bineînțeles că nu Președintele decide de unul singur asupra tuturor aspectelor ce țin de securitatea energetică, însă el este cel care dă tonul către o direcție sau alta, evident în funcție de informațiile pe care le primește de la ministerele de resort și de la serviciile de informații, străine sau române.

4. Relația cu Republica Moldova

Republica Moldova este importantă pentru România din două motive. Dacă privim lucrurile din punct de vedere geopolitic, aceasta reprezintă o zonă tampon între România și Federația Rusă. Din acest motiv este clar că o R. Moldova mai sigură, înseamnă și o Românie mai sigură. Dacă privim însă lucrurile din punct de vedere istoric și naționalist, atunci Moldova este de fapt parte a României, cu care mai devreme sau mai târziu trebuie să se reunifice. Oricare punct de vedere este luat în calcul, concluzia este aceeași: România trebuie să ajute R. Moldova să se distanțeze de Rusia cât mai mult posibil, să susțină aderarea ei la Uniunea Europeană și, mai ales, în NATO. În privința Transnistriei sunt relativ puține lucruri pe care România le poate face pentru R. Moldova, în afara nerecunoașterii. Astfel, dl. Iohannis se va afla într-o situație în care, în realitate nu prea va avea de ales decât să susțină R. Moldova. Alternativa ar fi de neconceput pentru că ar însemna abandonarea ei în mâinile Rusiei și, mai devreme sau mai târziu, izbucnirea de episoade de instabilitate în România, după modelul celor din anii 90′ (ex. mineriadele).

5. Relația cu Uniunea Europeană

În ultimii ani s-a tot spus că pilonii securității României sunt Uniunea Europeană și NATO. UE din punct de vedere economic, iar NATO din punct de vedere militar. Acest punct de vedere este într-adevăr unul corect. Modelul Ungariei, de distanţare de UE, nu ar trebui să constituie o opţiune reală pentru domnul Iohannis. Teoretic, distanțarea ar putea totuși sa aibă loc dacă interesele de clan (adică ale partidului) sunt puse deasupra interesului național, așa cum s-a întâmplat de exemplu în vara anului 2012, o dată cu organizarea referendumului prezidențial.

6. Relația cu Polonia și Țările Baltice

Încă de la începutul crizei din Ucraina, România, Țările Baltice și Polonia au fost cei mai duri critici ai Rusiei dintre toate statele Uniunii Europene. Au fost totodată și cele care au susținut cel mai vocal ca Rusiei să-i fie impusă sancțiuni. Acest lucru a dus la tensiuni între aceste state și Rusia, uneori rezultate cu sancțiuni aplicate de către Rusia. Din acest motiv Gazprom a redus la începutul lui octombrie, cu 18%, cantitatea de gaz trimisă României. Un alt punct comun al acestor state a fost efortul depus pentru obținerea unei implicări mai mari din partea Statelor Unite în Europa Centrală și de Est. Din acest motiv au tot avut loc antrenamente navale în Marea Neagră între nave americane, românești și bulgărești. Ca opțiune de politică externă, domnul Iohannis poate susţine participarea ţării noastre la crearea unui “cordon sanitar” îndreptat împotriva Rusiei, compus din România, Polonia și Țările Baltice, care să fie complementar sprijinului acordat SUA pentru întreaga regiune.

7. Criza din Ucraina

După cum am spus mai sus, poziția României față de acțiunile Rusiei în Ucraina a fost una dură. În ultimul timp însă, atât Statele Unite, cât și Uniunea Europeană, par să-și fi temperat retorica la adresa Rusiei -chiar dacă sancțiunile rămân-, tendința generală fiind aceea a acceptării faptului că în estul Ucrainei va izbucni un nou “război înghețat”, după modelul celui din Nagorno-Karabah și din Georgia. În acest condiții, Administrația Iohannis va avea, din nou, de ales. Poate să mențină atitudinea dură la adresa Rusiei, sau poate să și-o tempereze, urmând exemplul oferit de Vest. Prima opțiune ar avea dezvantajul că ar menține nivelul de tensiune cu Rusia la un nivel destul de ridicat. Aceasta tensiune poate servi însă ca pretext pentru a solicita mai mult suport american în regiune. A doua opțiune, adică aceea a temperării retoricii, are avantajul autodefinit de reducere a tensiunii dintre România și Rusia, dar are dezavantajul că include România în rândul statelor care nu sunt de acord cu anexarea forțată și cu invazia, dar care la intimidare, acceptă acest lucru. Ori, în felul acesta se poate crea un precedent periculos, mai ales în ce privește R. Moldova.

Constrângerile

În cea mai mare parte constrângerile de ordin extern le-am prezentat mai sus întrucât sunt direct legate de opțiunile pe care le va avea dl. Iohannis la îndemână. Așa că mai jos voi prezenta câteva dintre cele mai importante constrângeri de ordin intern, care îi pot influența procesul de luare a deciziilor pe politică externă.

În primul rând trebuie să menționam faptul că, indiferent cât de competent va fi dl. Klaus Iohannis ca președinte, pe fond el nu poate începe să facă politică externă a doua zi după investire, și foarte posibil, nici măcar după șase luni. Explicația este simplă: orice schimbare de regim vine cu un anumit număr de schimbări administrative prin care oameni ai “vechiului regim” sunt înlocuiți cu oameni ai “noului regim”. Și aici putem menționa de la consilieri prezidențiali, până la funcționari din Ministerul Afacerilor Externe. În alte cuvinte, Președintele, înainte de orice altceva, are nevoie de timp să-și consolideze propria poziție și să-și instaleze propria administrație. Este un proces natural, prin care trec toți președinții, atât din România, cât și din alte țări. Iar acest proces poate dura până la doi ani de zile. Asta nu înseamnă că timp de doi ani dl. Iohannis nu va face politică externă, dar să nu ne mirăm dacă nu ia nicio decizie importantă în prima parte a mandatului său. Cel mai probabil că va fi purtat de inerția deciziilor luate de Administrația Traian Băsescu.

O altă constrângere vine din partea propriului partid. Bineînțeles, este important ca noul președinte să înțeleagă aspectele de ordin extern, însă și el, ca orice alt om politic, este susținut de un grup de oameni, care are la rândul lui interese proprii. Acest lucru este valabil pentru orice președinte, iar el nu va face o excepție. Ori, este discutabil cât de frecvent grupurile de interese (din orice partid) au pus interesele de clan sub cele naționale.

Experiența anilor trecuți ne-a arătat că serviciile de informații au de multe ori un cuvânt foarte important -uneori cel mai important- atunci când vine vorba de luarea deciziilor, indiferent că sunt de natură internă sau externă. Însă serviciile sunt departe de a fi niște organizații omogene. În fapt, la fel ca partidele, ele sunt fragmentate în grupuri, ale căror interese uneori sunt conflictuale și care nu întotdeauna au România pe primul loc. Din nefericire, serviciile sunt caracterizate și de un nivel ridicat de incompetență –așa cum criza politică din 2012 ne-a arătat-o-, lucru care, de asemenea, va influența procesul decizional pe politica externă.

Deciziile de natură externă ale unui președinte se fac (sau ar trebui să se facă), în baza unor informații și a unor strategii venite de la Ministerul Afacerilor Externe și de la serviciile de informații. Mai sunt și alte ministere cu atribuții externe (ex. Ministerul Culturii sau Ministerul Economiei), însă în principiu acestea au un impact mult mai redus decât atribuțiile M.A.E. Problema Ministerului Afacerilor Externe (ca și a majorității celorlalte ministere) este gradul de mediocritate în care se află. Și am să dau din nou ca exemplu criza politică din 2012, pentru că este cel mai elocvent caz. Ori mediocritatea dă naștere la mediocritate, prin urmare dl. Klaus Iohannis riscă să primească în mână strategii prost elaborate, întârziate și care propun măsuri insuficiente sau inadecvate. În astfel de situații apar greșelile pe politică externă.

Concluzia

Dl. Klaus Iohannis va avea un mandat plin, în care va avea oportunitatea ori să schimbe ușor traseul politicii externe românești, ori să mențină același traseu. Schimbări semnificative nu va putea face pentru că ar implica niște consecințe inacceptabile. De fapt, nici nu are nevoie să facă schimbări majore pentru că, judecând lucrurile bazat pe istorie, pe geografie dar și uitându-ne în jurul nostru, putem afirma că actualul traseu este și cel corect. Însă după cum am spus, el se va afla sub presiunea unui set de constrângeri. Valoarea lui ca și președinte va consta în a face ceea ce trebuie, rezistând acestor constrângeri.

  constrângeri, Klaus Iohannis, politică externă, romania