Cu toate că există o multitudine de opinii autorizate conform cărora invadarea Irakului în 2003 a fost ilegală pentru că s-a bazat pe dorinţa de a schimba regimul de la Bagdad şi pentru că a fost declanşată în lipsa unei rezoluţii clare a Consiliului de Securitate care să o autorizeze, ONU, singura organizaţie internaţională care poate decide ce anume constituie încălcarea Cartei sale şi măsurile care se impun ca reacţie la respectiva încălcare, nu a declarat războiul ca fiind ilegal.

Dimpotrivă, prin rezoluţia 1483 (adoptată pe 22 mai 2003) ONU a încurajat şi alte state membre să participe cu forţe, echipamente şi alte resurse la operaţiunile de stabilitate duse sub autoritatea forţelor de ocupaţie din Irak şi şi-a exprimat sprijinul pentru formarea unui guvern interimar care să înlocuiască fostul regim schimbat prin intervenţie militară externă. Iar prin Rezoluţia 1500 (adoptată pe 14 August 2003) Consiliul de Securitate a salutat formarea Consiliului de Guvernare al Irakului drept un pas spre crearea unui guvern irakian reprezentativ şi recunoscut pe plan internaţional. De menţionat că acest Consiliu de Guvernare al Irakului a fost creat de forţele de ocupaţie din Irak şi a funcţionat sub autoritatea lor.

Cu alte cuvinte, rezultatul războiului al cărui scop fusese schimbarea regimului de la Bagdad a fost recunoscut ca legitim de ONU, ca şi schimbările politice implementate de forţele de ocupaţie din Irak, ceea ce nu s-ar fi întâmplat în cazul unui război ilegal de vreme ce consecinţele politice ale războaielor ilegale nu sunt recunoscute şi sunt declarate nule. Un exemplu bun în acest sens este reacţia Consiliului de Securitate al ONU la invadarea Kuwaitului de către forţele irakiene în 1990. Rezoluţia 660 a condamnat invazia irakiană şi a cerut retragerea forţelor de ocupaţie. Dupa aceea, rezoluţia 661 a subliniat că Irak “a uzurpat autoritatea guvernului legitim al Kuweitului” şi a decis să adopte o serie de măsuri menite “să restaureze autoritatea guvernului legitim al Kuweitului.” Mai mult, le-a cerut tuturor statelor “să nu recunoască niciun regim stabilit de puterea ocupantă.”

Pe lângă adoptarea rezoluţiilor menţionate mai sus, Consiliul de Securitate a oferit apoi mandatul său forţelor multinaţionale din Irak, legitimându-le prezenţa prin rezoluţia 1546 (2004), pentru ca apoi să-l prelungească prin rezoluţiile 1637 (2005), 1723 (2006) şi 1790 (2007).

Deşi argumentul invocat de cei care insistă că războiul a fost ilegal pentru a explica lipsa unei etichetări ca atare în Consiliul de Securitate este acela că SUA deţin dreptul de veto şi astfel orice iniţiativă ar fi fost sortită eşecului (un argument corect de vreme ce multe rezoluţii nu sunt propuse tocmai pentru că ar face obiectul unui veto, aceasta fiind şi explicatia absenţei unei rezoluţii explicite a Consiliului înainte de război – Marea Britanie şi SUA renunţând să o mai propună după ce Franţa a spus răspicat că va folosi dreptul de veto împotriva ei) , el nu explică seria de rezoluţii legitimatoare adoptată ulterior. Aceste rezoluţii ar fi putut fi la rândul lor supuse veto-ului altor membri permanenţi ai Consiliului de Securitate dacă ei ar fi considerat războiul ilegal, fiind supuse în special veto-ului acelor puteri care  s-au opus serios începerii războiului. Cu alte cuvinte, dacă un veto al SUA ar fi făcut imposibilă declararea războiului ca fiind ilegal, un veto al Rusiei sau Franţei ar fi făcut imposibilă adoptarea rezoluţiilor care au legitimat invazia şi schimbările politice introduse de forţele de ocupaţie.

Pe lângă aceasta, argumentul menţionat mai sus pierde din vedere şi faptul că razboiul ar fi putut fi declarat ilegal în afara Consiliului de Securitate.  Acesta nu ar fi fost primul război dus de o putere cu drept de veto în Consiliul de Securitate sancţionat totuşi pentru ilegalitatea sa prin rezoluţii adoptate în afara Consiliului, dar în cadrul ONU.

Astfel, cel mai relevant exemplu este cel al invadării Afganistanului de către URSS în anii 80 ai secolului trecut. Deşi războiul dus de URSS nu a putut fi condamnat de Consiliul de Securitate pentru că URSS era membru permanent, Adunarea Generală a ONU a adoptat numeroase rezoluţii care au afirmat clar că războiul a violat principiile Cartei şi ale normelor internaţionale, rezoluţiile cerând de fiecare dată retragerea forţelor de ocupaţie.  În ciuda faptului că erau lipsite de greutatea rezoluţiilor Consiliului, prin numărul lor mare şi modul categoric în care erau votate rezoluţiile Adunării Generale reprezentau un mesaj clar în privinţa izolării diplomatice a superputerii care pornise un război considerat ilegal de vasta majoritate a membrilor comunităţii internaţională, deşi Consiliul nu îl etichetase aşa.

Astfel, cel puţin 10 rezoluţii ale Adunării Generale au fost adoptate în acest sens (35/37 – 1980; 36/34 – 1981; 37/37 – 1982; 38/29 – 1983; 39/13 – 1984; 40/112 – 1985; 41/33 – 1986; 42/15 – 1987; 43/20 – 1988 si 44/15 – 1989).

În plus, a spune că un război este ilegal înseamnă automat legitimizarea forţelor care li se opun celor care l-au iniţiat şi forţelor de ocupaţie. Astfel, în timpul războiului din Afganistan rezistenţa afgană a fost recunoscută de mai mulţi actori şi organizaţii internaţionale.

De exemplu, în mai 1986,  Preşedintele SUA a declarat că SUA sprijină insurgenţii din Afganistan şi a cerut retragerea rapidă a trupelor sovietice. În 1986, Organizaţia Conferinţei Islamice a recunoscut lupta de eliberare a rezistenţei afgane şi a cerut statelor sale membre să îşi întărească legăturile cu ea. În martie 1987, Preşedintele SUA i-a cerut comunităţii internaţionale să continue să sprijine rezistenţa afgană.

Acest sprijin a mers dincolo de sfera declaraţiilor şi a diplomaţiei. Sprijinul diplomatic şi retoric s-a materializat, cum bine se ştie, în sprijin financiar şi militar. Astfel, în ianuarie 1980, SUA a impus sancţiuni împotriva URSS. Iar în august 1986, SUA a început să ofere rachete sol-aer Stinger insurgentilor afgani.

Acest lucru nu s-a întâmplat în cazul războiului din Irak, insurgenţii irakieni nefiind deloc recipienţii unei recunoaşteri internaţionale şi unui sprijin diplomatic şi militar de o asemenea anvergură.

Care este explicaţia pentru aceste discrepanţe? De vreme ce nu există o organizaţie care să oblige respectarea dreptului internaţional şi să constrângă statele să-l aplice, atunci aplicarea legii internaţionale depinde de puterea statelor de a-i pedepsi pe cei care o încalcă.  Ca o concluzie logică, de vreme ce distribuţia capabilităţilor de putere în sistemul internaţional determină numărul marilor puteri, structura sistemului internaţional are o influenţă crucial asupra felului în care legea internaţională se aplică.

Invazia sovietică  a Afganistanului a avut loc în timpul Războiului Rece, perioada în care sistemul internaţional era bipolar. Într-un sistem bipolar orice eveniment care implică una din cele două superputeri va activa interesul şi reacţia promptă a celeilalte superputeri.

SUA aveau capabilităţile şi dorinţa de a contracara invazia sovietică atât la nivel diplomatic, cât şi militar. Deci deşi îi era imposibil să condamne invazia la Consiliul de Securitate, Adunarea Generală a fost folosită pentru a evidenţia izolarea diplomatică a URSS pe marginea acestei probleme.  În plus, SUA a mers mai departe şi a trecut la o intervenţie militară indirectă, antrenând şi înarmând insurgenţii afgani care rezistau împotriva guvernului afgan instalat de URSS în urma invaziei şi împotriva forţelor sovietice de ocupaţie care îl sprijineau.

Spre deosebire de asta, invadarea Irakului în 2003 a avut loc într-o perioadă în care sistemul internaţional era unipolar. Schimbările structurale ale sistemului internaţional schimbă comportamentul unităţilor în interiorul sistemului şi rezultatul interacţiunilor lor. Într-un sistem unipolar, marile puteri sunt incapabile şi/sau nu doresc să suporte riscurile şi costurile ridicate ale unui process de contrabalansare a superputerii dominante. Opoziţia la adresa intenţiei SUA de a invada Irakul nu a mers dincolo de a bloca la Consiliul de Securitate adoptarea unei rezoluţii care să autorizeze explicit invazia. După ce invazia a avut loc nici o altă mare putere nu a contestat-o. Nici din punct de vedere legal nici din punct de vedere militar.

În concluzie, invadarea Irakului a fost până la urma complet legală nu neapărat pentru că SUA era unul din membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, ci pentru că era o superputere într-un sistem unipolar. “Slăbiciunea” legii internaţionale nu rezidă în faptul că Consiliul de Securitate reflectă structura de putere din anul 1945 cum mulţi din criticii săi afirmă, ci în faptul că va reflecta întotdeauna felul în care capabilităţile de putere sunt distribuite în sistemul internaţional. “Reformarea” Consiliului de Securitate nu va schimba realităţile palpabile. Polaritatea va triumfa întotdeauna asupra legalităţii.

  analize, drept international, legalitate, polaritate