Dacă miza proiectului european este aceea de a depăşi statul naţional, în alte zone ale lumii problema este însăşi de a-l crea. Francis Fukuyama chiar nota în lucrarea sa din 2003, Construcţia statelor cum provocarea secolului XXI va presupune tocmai transferul eficient de instituţii şi practici occidentale altor culturi marcate de traume structurale.

În urma referendumului din 9 iulie 2011, Sudanul de Sud a devenit cel de-al 53-lea stat african. Secesiunea, departe de a încheia o istorie sângeroasă pare să devină doar interludiul unui dosar cronicizat. Luptele pentru posesiunea regiunilor de graniţă precum câmpul petrolifer de la Heglig au început încă din mai 2011 pentru a fi reluate la începutul lui aprilie 2012. Atunci, pe 13 aprilie trupele Sudanului de Sud au atacat oraşul Heglig provocând riposta aeriană a regimului de la Khartoum. Uniunea Europeană a condamnat ciocnirile cerând încetarea focului iar Uniunea Africană alături de ONU au convenit asupra unui comunicat comun în acelaşi spirit pe 24 aprilie.

La sfârşitul lui septembrie agenţiile de ştiri anunţau un acord de pace între preşedinţi celor două state: Omar al-Bashir şi Salva Kiir. La data scrierii rândurilor de faţă (14 nov.2012) armata sudaneză era prinsă într-o încleştare armată cu rebelii din regiunea Kordofan. Acesta din urmă luptaseră de partea Sudanului de Sud dar, odată cu secesiunea au rămas sub jurisdicţia Khartoumului.

Dosarul sudanez: o fractură multiplă

   Chirurgul ar putea fi mai bine echipat decât istoricul pentru a descrie importanţa rezolvării conflictului din Sudan. Dacă al doilea se concentrează pe câte un caz în parte, primul trebuie să vadă interacţiunea membrelor unui organism într-un timp limitat. Ar fi simplu să descriem drama din Darfur drept un război între musulmanii din nord versus creştinii din sud în care petrolul ocupă un rol de bază. Făcând un pas înapoi vedem poziţia de pivot Sudanului aflat la întretăierea dintre geografia Africii de Nord, războiul civil din regiunea Marilor Lacuri şi relativa învecinare cu Somalia- memento al anarhiei cvasi-eterne. Geografia se reflectă şi în structura internă a ţării, aducând împreună islamul şi creştinismul, Africa arabă cu cea ecuatorială, deşertul şi urbanizarea.

În timpul Războiului Rece Khartoumul a fusese una din ţintele predilecte ale diplomaţiei lui Ghadaffi care spera într-o Uniunea tripartită a Libiei, Egiptului şi Sudanului. După 1990 regimul lui Omar al-Bashir s-a comportă ca un antrepozit pentru diferite organizaţii teroriste islamice, climatul fiind favorizat şi de pragmatismul corporaţiilor miniere sau de vânzările generoase de armament ale Chinei şi Rusiei.

Geopolitică şi biopolitică (sau perioada de convalescenţă)

  Un fenomen care s-ar putea dovedi definitoriu pentru secolul XXI reprezintă ciocnirea dintre două raţionalităţi şi două geografii: cea a statelor şi cea a corporaţiilor. Într-un limbaj a la Michel Foucault putem vorbi despre două procese interferente de construcţie a cetăţeniei: acela de nation-building şi acela de corporate-building. Primele, statele operează în logica westfalică şi au o abordare etno-linguo-teritorială: adică se concentrează asupra tuturor acelora care împărtăşesc asemănări fizico-culturale dintr-un teritoriu bine definit. Corporaţiile însă abordează geografia în mod funcţional, dezvoltându-şi afacerile fără a ţine seama de graniţele politice. În cazul implicării chineze din Africa vedem o îmbinare interesantă a celor două logici mai sus menţionate.

Examinând hărţile de mai sus (harta1 şi harta2) înţelegem că geografia investiţiilor chineze de pe continentul negru se axează mai ales pe zonele de graniţe, uşor accesibile la mare; bogate în resurse şi, eventual relativ stabile. Congo şi Somalia sunt două state care nu  beneficiat până acum de investiţii chinezeşti de amploare (deşi în Congo a beneficiat de construcţia unor drumuri). Angola, Zambia şi Etiopia au fost favorizate graţie resurselor minerale şi/sau potenţialului hidrologic deosebit. Demne de menţionat sunt cele două căi ferate de la Benguela şi Tezara ce pornesc din Zambia pentru a ajunge spre vestul continentului şi respectiv spre estul acestuia. Calea ferată de la Benguela are ca punct terminus porturile angoleze iar Tezera portul Dar-el-Salaam din Tanzania. În cazul Sudanului, bogat în resurse petrolifere, vedem investiţiile Beijingului concretizate într-un aeroport la Khartoum şi într-un baraj hidro în sud. Aici logica westfalică alături de cea corporată au coincis. Fiind calată pe prezumţia unităţii statale, geografia infrastructurii sudaneze întâmpină probleme odată cu secesiunea. Sudanul de nord se găseşte văduvit de fluxul de petrol în timp ce Sudanul de Sud, ocolit de marile autostrăzi ale Africii tinde să rămână izolat, deşi dispune de resurse. În scurt timp, tânărul stat are şanse mări să ajungă sub dominaţia unor vecini mai puternici economic, precum Etiopia şi Kenya.

  africa, analize, sudan