Securitatea energetică se defineşte ca modalitatea de aprovizionare cu energie, la preţuri adecvate şi stabile, prin intermediul unor infrastructuri critice protejate, ce ajută la susţinerea şi creşterea performanţei economice. In acest sens, Uniunea Europeană şi România implicit, au conştientizat pe propria peiele în anul 2006, în urma conflictului ruso-ucrainian, vulnerabilităţile energetice faţă de gazul rusesc. Imediat UE a adoptat „O Nouă Strategie Europeană pentru Energie Durabilă, Competitivă şi Sigură”, iar mai apoi, în 2007 a elaborat „Politica Energetică pentru Europa”, „Pachetul Energetic 20-20-20”, urmate de alte documente, a căror principale obiective constau în dezvoltarea unei pieţe energetice interne, reducerea dependenţei faţă de Federaţia Rusă, dezvoltarea surselor de energie durabile şi crearea unor reţele transeuropene de transport. În acest sens UE a lansat „Politica de Vecinătate în Caucaz”, „Sinergia Mării Negre” şi „Strategia pentru Asia Centrală”.
În România, importul de ţiţei este realizat cu precădere din Rusia şi Kazahstan, însă ţara noastră, ca urmare a infrastructurii de rafinare realizate în perioada comunistă poate importa aurul negru şi din Azerbaidjan sau Orientul Mijlociu. Adevărata problemă constă însă în realizarea unei alternative privind diversificarea surselor de aprovizionare cu gaze naturale, vulnerabilitatea fiind creată ca urmare a dependenţei faţă de Federaţia Rusă.
Conform „Raportului WEO 2009” în perioada 2007-2030, conbustibilii fosili vor reprezenta principala sursă de energie primară, într-un procent de 80% din consumul total. În cazul României, principalele resurse de import necesare sunt gazele naturale şi petrolul, însă ţara noastră este mult mai bine poziţionată în ceea ce priveşte dependenţa de aceste resurse în comparaţie cu restul statelor din UE. Astfel dependenţa UE -27de petrol este de 86% în timp ce a României este de 54%, în timp ce dependenţa UE-27 privind gazele naturale este de 58%, dependenţa României este de 42%. Dezvoltarea însă în SUA a noii tehnologii hidraulice, permite în premieră extragerea gazelor de şist. În acest context, rezerva totala a UE ar creşte cu aproximativ 70%. Alături de Polonia, România se pare ca deţine o imensă cantitate de astfel de resurse, compania americana Chevron demarând intenţiile de a exploata aceste bogăţii, care se pare ar reduce cu 10 % dependenţa faţă de Rusia şi ar crea o independenţă de aproximativ 10 ani. Totodată, extinderea platoului continental al Mării Negre în urma rezolvării diferendelor privind Insula Şerpilor dintre ţara noastră şi Ucraina, permit României accesul la aproximativ 70 mld mc de gaz şi 85 milioane barili de petrol, rezerve ce ar asigura încă 18 ani de independenţă de gaz. În acest sens, exploatând doar propiile resurse, România ar putea asigura o independenţă în ceea ce priveşte resursele de gaz timp de 34 de ani.
În acest sens, România are trei opţiuni. Poate acoperi din surse propii consumul de gaze naturale, ceea ce ar scădea preţul energiei şi ar duce la dezvoltarea sistemului de infrastructură, însă independenţa energetică va fi pe o perioadă de timp limitată, iar resursele de hidrocarburi vor risca a sărăci mult mai rapid ca urmare a exploatării masive, proces ce poate avea un impact negativ asupra mediului înconjurător. O altă opţiune ar consta în realizarea unui acord cu Rusia, fie direct, fie prin intermediul UE. În oricare dintre situaţii durabilitatea resurselor naturale se vor întinde pe un termen mult mai lung, însă realizând un acord direct România poate căpăta un rol important de pivot geopolitic, putând deveni nod de legatură a gazelor ruseşti către Vest, însă problema nu este deloc soluţionată, întrucât este menţinută vulnerabilitatea creată în urma unei singure surse de aprovizionare. Acordul prin intermediul UE dă naştere posibilităţii cooperării şi intrajutorării statelor membre în situaţii de criză, însă vulnerabilitatea este menţinută, iar acordul privind preţul pe baril va fi semnat de către Bruxelles, ceea ce nu poate garanta nici unui membru că preţul va putea fi diferenţiat în funcţie de posibilităţile şi dezvoltarea fiecărui stat. Cea de-a treia soluţie constă în dezvoltarea unor noi reţele de aprovizionare ceea ce ar duce la diversificarea surselor şi implicit a obţinerii unor preţuri mai reduse, dar şi dezvoltarea unor circuite energetice regionale. Ca un revers al medaliei această situaţie poate duce la răcirea relaţiilor cu Rusia care nu pare dispusă a pierde monopolul deţinut în zona central-estică europeană.
Cea mai viabilă soluţie constă însă în îmbinarea acestor trei posibilităţi, în concomitent cu dezvoltarea energiei eoliene (Dobrogea fiind considerată una din zonele cu cel mai mare potenţial de acest fel din Europa) şi a capacităţii hidrocentralelor (România folosind doar 50 % din potenţialul său total).
Dezvoltarea unor noi reţele de aprovizionare reprezintă însă cel mai complicat proiect de realizat. În acest sens, Marea Caspică reprezintă o alternativă viabilă conţinând după estimările US Energy Information Administration aproximativ 33 mld barili de petrol confirmate la care se adaugă o cantitate potenţială de 233 mld de barili.
Construcţia Nabucco ce urmează a transporta gazele din Orientul Mijlociu şi Marea Caspică către Europa de Vest, traversând Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria întâlnesşte o serie de obstacole. Azerbaidjanul, posibil furnizor a pus deja bazele proiectului ITGI ce transportă zăcămintele din zona Shah Deniz către Italia prin Turcia şi Grecia. Iranul este imposibil să devină un furnizor atâta timp cât este supus embargoului economic, Egiptul (prin conducta pan-arabă) şi Turkmenistanul (cel mai probabil prin realizarea unei conducte trans-caspice) devenind astfel posibili furnizori. Totodată, Nabucco reprezintă un potenţial măr al discordiei între Azerbaidjan şi Turcia, care îşi poate mări astfel influenţa în zona Caspică.
Alte variante, sunt proiectul White Stream ce constă în realizarea unei conducte de gaze ce leagă Georgia de România. Proiectul întâlneşte totuşi grave probleme, neexistând un studiu de fezabilitate, iar situaţia politică din Georgia nefiind una stabilă. White Stream 2 sau proiectul AGIR este o altă posibilitate şi ar trebui să lege Azerbaidjan, Georgia şi România însă problemele întâlnite sunt la fel de mari: costurile mari (aproximativ 6 mld euro), insecuritatea georgiană şi implicit nesiguranţa surselor de aprovizionare.
În concluzie, datorită capacităţii diverse de rafinare a ţiţeiului, şi a posibilităţii transportului naval al acestuia, cea mai importantă vulnerabilitate privind securitatea economică o reprezintă lipsa diversificării surselor exportatoare de gaze naturale. Folosirea doar resurselor proprii nu reprezintă o soluţie reală, acestea trebuind a fi folosite doar pentru acoperirea parţială a nevoilor. România se poate implica atrăgând investitori în dezvoltarea zonelor cu potenţial hidrologic şi eolian, atrăgând totodată fonduri europene.
În ceea ce priveşte realizarea unui acord cu Rusia, acesta trebuie făcut cu mare atenţie, întrucât proiectul Nord Stream a demonstrat că interesele statelor europene devin sensibile atunci când la masa tratativelor se află problema resurselor naturale. Astfel, gazul rusesc ajunge în ţări precum Franţa, Marea Britanie, Olanda sau Germania, ocolind însă Polonia, fapt ce încalcă solidaritatea de care statele membre ar trebui să dea dovada. România trebuie să păstreze Federaţia Rusă ca sursă generatoare de gaz, punând bazele unui contract pe termen mediu şi lung care să îi asigure un preţ stabil. Cu toate acestea, ţara noastră trebuie să îmbunătăţescă relaţiile diplomatice cu ţara exportatoare şi cele de tranzit, ba mai mult trebuie să dezvolte un proces de interdependenţă, prin schimburi comerciale şi de tehnologie, dar şi atragerea investiţiilor din aceste ţări pe piaţa internă. Această situaţie ar evita posibilele tensiuni şi probleme ce ar putea degenera în viitor între ţara noastră, Rusia şi chiar Ucraina. Cel mai bun exemplu este dat de criza petrolieră din anii 70 când deşi statele arabe au dorit să închidă robinetele ce alimentau Occidentul şi Statele Unite, această acţiune s-a dovedit ineficientă din cauza interconexiunilor economice ce legau Vestul de Orient.
Totodată, România trebuie să divesifice sursele de aprovizionare cu gaze naturale, să încerce să devina un vector geopolitic important ca urmare a traseelor energetice ce străbat zona extinsă a Mării Negre, urmărind crearea unui sistem de interconectare ce ar duce la un sprijin reciproc a distribuţiei resurselor între statele membre, întrucât cea mai bună modalitate de a obţine independenţa energetică este prin constituirea unei interdependenţe energetice europene. Nabucco reprezintă cea mai viabila oportunitate în acest sens, iar ţinând cont de relaţiile bune avute cu Turcia şi Azerbaidjan, ţara noastră se poate implica prin activităţi de lobby în demararea proiectului. Totodată, România trebuie să fie atentă la situaţia politică din Georgia, să urmărească stabilitatea acestei ţări şi atragerea către valorile europene, şi să menţină relaţiile diplomatice cu ţările Orientului Mijlociu la un nivel ridicat. Mai mult, România se poate implica ca mediator în problemele ridicate de dosarul nuclear iranian, interesul ţării noastre urmărind stabilitatea politică iraniană, şi ieşirea de sub embargoul economic impus.
Pingback: Orientări geopolitice privind securitatea energetică a României | studiidesecuritateubb