La data de 8 decembrie 2005 la Geneva a avut loc Conferinţa diplomatică a statelor membre ale “Convenţiilor de la Geneva” care a dus la adoptarea Protocolului adiţional Convenţiei din 12 august 1949 cu privire la Acordarea unei Embleme Noi acestei Mişcări (denumit în continuare al Treilea Protocol). Ca şi noutate adusă de acest al Treilea Protocol, este soluţia de lungă durată pentru problemele legate de protecţia victimelor de război şi universalitatea Organizaţiilor de Cruce Roşie Internaţională şi Semilună Roşie sub auspiciile actualelor reglementări internaţionale.

Din secolul al XIX-lea emblemele recunoscute consecutiv de către Convenţiile de la Geneva au servit atât ca embleme naţionale de protecţie pentru militari şi civili, cât şi pentru serviciile medicale pe timp de război, dar şi ca semne distincte pentru Organizatiile de Cruce Rosie şi Semilună Roşie.

Cele două embleme în uz, atât cele ale Crucii Roşii, cât şi ale Semilunii Roşii, au fost percepute în ultimele decenii mai puţin ca niște simboluri neutre şi imparţiale, ci mai degrabă cu conotaţii religioase, culturale si politice.

Al doilea aspect ce avea nevoie de o rezolvare urgentă a fost problema Mişcărilor Societăţilor Naţionale din acele ţări în care nu puteau fi utilizate cele două embleme mai sus menţionate.

Un exemplu în acest sens era situaţia statului Eritreea, care şi-a exprimat dorinţa de a utiliza atât Crucea Roşie, cât şi Semiluna Roşie ca şi embleme împreună, lucru imposibil în conformitate cu normele existente în uz în anii 1990.

Un alt caz special îl constituia Societatea Naţională de Ajutor a Israelului, cunoscut în Israel ca “Magen David Adom„ (denumit în continuare “MDA” – Scutul roşu al lui David) înfiinţată în anul 1930.

MDA, care a folosit „Scutul roşu al lui David” ca titlul său unic şi emblemă, nu a fost recunoscut ca o Societate Naţională de către Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR​​), nici admis ca membru al Federaţiei Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, deoarece Statutul Mişcării Internaţionale de la acea vreme nu o permitea.

De-a lungul anilor, mulţi au considerat acest lucru ca pe un act de discriminare nejustificată faţă de MDA, încălcând spiritul de imparţialitate şi universalitate, precum şi independenţa politică şi religioasă a Mişcării. Alţii însă au considerat acest lucru că o ingerinţă în afacerile interne ale poporului evreu şi ale statului Israel.

Astfel, era necesară o modificare în cadrul statutului Convenţiilor de la Geneva. Dar modificarea legilor şi statutului Mişcării necesita cooperarea şi consimţământul explicit al tuturor statelor membre ceea ce înseamna practic al tuturor statelor lumii.

Doar o Conferinţă separată ar fi putut aduce schimbări de asemenea anvergură.

Scurt istoric

1929 – a avut loc prima Conferinţă dedicată îmbunătăţirii condiţiilor răniţilor şi bolnavilor din armată fiind prezentate şi dezbătute emblemele cunoscute: Crucea Roşie, Semiluna Roşie, Leul Roşu şi Soarele.

1949 – la sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial Conferinţa de la Geneva a avut rolul de a revizui tratatul existent şi de a acorda clauza de universalitate; Olanda a susţinut o emblemă unică comună; a fost adoptată universalitatea simbolului Crucii Roşii; Israelul a propus recunoaşterea unei noi embleme „Scutul roşu al lui David”, proiect respins.

1974-1977– în acest interval Israelul a eşuat din nou în tentativa de a introduce această nouă emblemă: respectiv „MDA” în dezbaterea internatională.

1992 – a fost facut un pas important atunci când preşedintelele Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, Cornelio Sommaruga, a deschis dezbaterea pentru adoptarea unei embleme suplimentare care să nu aibă conotaţii religioase, culturale, politice, etnice sau de altă natură

1995 – s-a creat un grup de studiu al acestei propuneri condus de către doamna Christina Magnuson din Suedia

2000 – s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte obligativitatea găsirii unei noi embleme

Design-ul şi denumirea noii embleme

În vara lui 1999, Grupul de studiu a adus în discuţie o nouă denumire respectiv cea a „Diamantului Roşu” ca şi viitoare emblemă recunoscută la nivel internaţional pe lângă cele 2 deja existente.

În urma unui „pitch” la care au participat mai multe agenţii de creaţie s-au ales 36 de modele în aceeaşi variaţiune.

Cele mai multe dintre ele au îndeplinit criteriile de simplitate pre-existente: simplitate a graficii şi lipsa de conotaţii politice, naţionale, religioase, toate fiind testate pentru gradul de sensibilitate culturală la nivelul a 50 de state membre.

Iniţial, atât “Diamantul Roşu”- un pătrat în întregime roşu, cât şi alte modele au captat atenţia internaţională. În final s-a ales varianta unui pătrat roşu cu o zonă albă în centrul său.

Numele

Draftul din anul 2000 al Miscarii deşi descria această nouă emblemă nu propunea şi un nume pentru aceasta.

CICR cu ajutorul a două firme de consultanţă internatională au definit cele şapte criterii pentru acest găsirea acestuia: numele trebuia să fie neutru din punct de vedere politic, religios şi lingvistic, uşor de pronunţat, în special în limbile oficiale ale Mişcării. După primele sesiuni de brainstorming, trei criterii suplimentare au fost adăugate, respectiv numele trebuie să fie memorabil, scurt şi lipsit de ambiguitate.

Astfel au fost propuse 100 de nume din care CICR a ales o scurtă lista de 20 de nume, toate fiind testate vs criteriile din limbile Engleză, Spaniolă, Franceză, Arabă, Rusă şi Chineză.

În ultima fază au rămas 6 denumiri care au îndeplinit criteriile mai sus menţionate: „cadrul roşu”, „diamantul roşu”, „scutul roşu”, „dreptunghiul roşu”, „duna roşie” şi „emblema roşie”.

Nu a fost luată niciodată o decizie oficială, însă în mod informal s-a ajuns la un consens pentru denumirea „diamantul roşu”.

Mult aşteptata Conferinţă din 25 octombrie 2000 a fost anulată datorită conflictului apărut în Orientul Mijlociu între Israel şi Palestina cu câteva zile înainte de startul Conferinţei.

Astfel, discuţiile nu au putut fi reluate decât după aplanarea Conflictului din Orientul Mijlociu la începutul anului 2005 când premierul Israelian Ariel Sharon şi liderul palestinian Mahmoud Abass au decis să pună capăt violenţelor.

Implicarea guvernamentală la nivel mondial pe parcursul anului 2005 a început să dea roade pentru ajungerea la un consens comun în vederea elaborării unui nou protocol prin consultări bilaterale între guvernele din: SUA, Israel, Stalele Arabe, Australia, precum şi cu cooperarea celor din Uniunea Europeană, Autoritatea Palestiniană şi Siria (ţările arabe făcând iniţial poziţie separată).

Astfel s-a luat decizia ca în data de 5 decembrie 2005 să aibă loc o Nouă Conferinţă (pe baza unui pre-agrement semnat intre Societatea Arabă de Semilună Roşie şi MDA din Israel).

Conferinţa din 5-8 decembrie 2005

Mai mult de 50 de delegaţii din peste 144 de state au luat parte la lucrările Conferinţei. Au avut loc negocieri separate între reprezentanţii MDA şi Societatea Arabă de Semilună Roşie sub patronajul „Guvernului Elveţian”. Acordul preliminar între Autoritatea Palestiniană şi Israel fiind deja semnat.

Într-un final s-a recurs la un sistem de vot direct care a întrunit majoritatea de 2/3 a statelor participante necesară pentru încheierea acordului, însă neputându-se ajunge la un consens comun ceea ce pentru mulţi a însemnat un eşec direct al negocierilor şi al conferinţei. Acest lucru a însemnat totodată şi o divizare pentru prima dată la nivel internaţional în probleme de drept umanitar internaţional.

Prevederile celui de-al Treilea Protocol

Este văzut ca un instrument adiţional al celor 2 Convenţii anterioare şi nu ca un protocol de sine stătător şi constă în 10 paragrafe preliminare şi 17 articole de bază.

Suplimentează Convenţia de la Geneva din 1949 permiţând folosirea unei embleme noi sub denumirea de: „diamantul roşu” – respectiv a unui unui pătrat roşu cu o zonă albă în centrul său, emblemă ce nu are rolul de a le înlocui pe cele în vigoare ci de a exista în paralel.

Fiecare stat parte al Conventiei are dreptul să aleagă care din cele 3 embleme doreşte să o folosească în cadrul jurisdicţiei sale.

Unul din articolele Convenţiei menţionează faptul că aceasta nouă emblemă poate fi folosită de personalul religios şi medical al forţelor armate pentru a „cere şi garanta Protecţie” în război şi in alte condiţii speciale.

Un alt paragraf al Convenţiei acordă unor state cum este si Eritreea dreptul de a folosi atât Crucea Rosie şi Semiluna Rosie împreună în conformitate cu legislaţiile lor naţionale.Totodată acordă statului Israel posibilitatea  de a utiliza şi prezenta numele MDA, respectiv „scutul roşu al lui David” fără alăturarea altei embleme existente.

Data de intrare în vigoare a tratatului: 6 luni de la ratificare, respectiv 14 ianuarie 2007.

Concluzie

De aproape 60 de ani, problema emblemei a ameninţat unitatea Internaţională a Mişcării de Cruce Roşie şi a Semilunii Roşii şi a împiedicat realizarea completă a universalităţii Mişcării prin excluderea unor ţări care nu se identificau sub aceste 2 embleme. Adoptarea acestui Nou Protocol, precum şi a celei de-a treia embleme, respectiv a Diamantului Roşu, a reprezentat un pas important în rezolvarea problemelor existente la nivel internaţional şi în stabilirea unei Universalităţi a Mesajului Transmis.

  cruce rosie, diamantul rosie, diplomatie, semiluna rosie