O trăsătură a evoluţiei tehnologice este dată de pendularea între specializare şi amalgamare.

Complexitatea crescândă conduce spre diviziunea muncii, dar drumul invers, spre simplificarea şi aducerea la un numitor comun a lucrurilor din jurul nostru este la fel de valabilă.

Cel mai la îndemână exemplu este telefonul mobil care înlocuieşte astăzi cu succes o gamă întreagă de produse din trecut: aparatul radio, pick-up-ul, telefonul fix, camera de filmat, lanterna, eventual.

Drept corolar al simplificării, sinergia se referă la posibilitatea de a utiliza resurse/mijloace eterogene într-un mod unificat pentru a produce un rezultat coerent. Interoperabilitatea pe plan militar (mai ales când sunt mulţi aliaţi în joc) sau în domeniul software devin cruciale. Este posibil un asemenea viitor şi în domeniul energetic? Ne putem imagina uzine energetice care operează simultan cu mai multe sortimente de resurse primare pe care să le poată transforma în electricitate?

Un asemenea exemplu care a devenit punctul focal al dezbaterii despre siguranţă vs performanţă în energie este centrala nucleară Kudankulam din India. Localizată în sudul extrem al statului Tamil Nadu, obiectivul stârneşte la această oră aprige pasiuni. Proiectul centralei de la Kundankulam a fost iniţiat în 1988, în urma vizitei lui Mihail Gorbaciov în India. Muribunda Uniune Sovietică se obliga să construiască două reactoare nucleare. Anii ’90 au suspendat proiectul din două motive: 1) primul se referă la colapsul Uniunii Sovietice şi harababura ce a urmat ulterior; 2) nou apăruta Rusie a lui Boris Elţîn dorea să fie acceptată de către Occident şi să joace după regulile internaţionale impuse de acesta. Cum India devenise un paria la capitolul energie nucleară pentru Statele Unite, nici Kremlinul nu a mai reluat colaborarea  din anii ’80. Dosarul este reluat în 1998, când între Rusia şi India se semnează un nou acord adiţional pentru livrarea a două reactoare ruseşti VVER. Construcţia a început de abia în septembrie 2001. De la un preţ estimat iniţial în anii ’80 la 60 de trilioane de rupii pentru a ajunge la începutul anilor 2000 la 170 trilioane de rupii, adică 3,5 mld. De dolari americani. Conform acordului din 1998, 300 de firme ruseşti ar fi urmat să investească în proiect, iar partea rusă se obligă să ofere Indiei combustibil cu valoarea fixă de 157 milioane de dolari americani pe timp de 40 de ani. O ofertă generoasă, mai ales în condiţiile în care a venit la pachet cu numeroase contracte militare.

În ianuarie 2004 un port zonal, creat aproape de Kudankulam deschidea zona transportului maritim. În urma unei vizite din 5 decembrie 2008 a preşedintelui rus, Dmitri Medvedeev, cele două părţi au adâncit colaborarea semnând un contract pentru construirea a două reactoare suplimentare. Acordul interguvernamental a fost semnat de Serghei Kirienko, directorul companiei de stat Rosatom şi de dr. Anil Kakodkar, preşedinte al Comisiei de Energie Atomică din India. Noul document a putut fi semnat de abia după septembrie 2008 când Acordul Indo-American legat de transferul tehnologiei nucleare civile intra în vigoare.

Problemele juridico-tehnico-sociale nu s-au sfârşit. Ba dimpotrivă! Au căpătat o nouă vigoare pentru că: 1) criza economică globală şi accidentul de la Fukushima au determinat marile firme din domeniul energiei nucleare să ocolească India. Doar Franţa şi Statele Unite au plusat o serie de acorduri cu New Delhi, dar fără ca ceva să se concretizeze până la momentul actual; 2) protestele puternice ale populaţiei locale s-au adăugat dimensiunilor de mai sus gripând întregul demers.

Energie şi sinergie

Al VI-lea operator global de energie nucleară (după SUA, Franţa, Japonia, Rusia, Coreea de Sud ), India posedă 20 de centrale atomo-electrice. Ambiţiosul plan al elitelor din New Delhi are drept barem creşterea ponderii energiei nucleare de la 3,2% spre 9% în următorii 25 de ani. În 2020 se speră că puterea conjugată a reactoarelor atomice va fi de 20.000 MW. Dilemele tehnice cu care tehnicienii şi politicienii se confruntă ţin de satisfacerea simultană a nevoilor energetice cu siguranţa mediului şi a individului. Caz în care opţiunea nucleară se înfăţişează într-un halo 3D de dileme. Pe de-o parte sunt cei care subliniază performanţele tehnologiei nucleare şi care amintesc căderile de tensiune, precum cele din vara lui 2012, când 600 de milioane de oameni au rămas în gol timp de o jumătate zi. Un argument suplimentar tezei lor ar putea fi şi acela al randamentului scăzut al sistemului energetic indian per ansamblu. Mai ales după 1995 reţeaua de electricitate a Indiei a înregistrat pierderi tot mai mari. A se vedea graficul de mai jos:

                     Ineficienţa sectorului energetic. Comparaţii internaţionale: 1980-2009

Sursa: Arvind Subramanian, Can India’s Power Problems Be Solved?,

Global Development: Views from the Center, August 2, 2012, 

De cealaltă parte se află opozanţii energiei nucleare. Aceştia invocă dezastre precum Three Island (1979), Cernobîl (1986) sau mai nou Fukushima (martie 2011). Dincolo de asemenea cazuri concrete, criticile asupra politicii energiei atomice din India se extind şi la caracterul opac, secretomanic sub care elitele s-au insulat de atenţia publicului. Un raport al Comptroller şi Auditor General a criticat AERB, mai sus menţionată pentru neprezentarea a 27 din cele 168 de documente privind siguranţa precum şi pentru că nu s-a raliat standardelor internaţionale. Acuzele vin şi din interiorul AERB când, în decembrie 2011, fostul său director, A. Gopalakrishnan a cerut ca agenţia să fie independentă juridic precum omoloagele sale din ţări precum SUA, Canada şi Franţa.

  Legat strict de cazul Kundankulam, criticii amplasării centralei susţin că zona este vulnerabilă seismic şi în calea furtunilor:

Sinergie şi energie?

 Care ar putea fi posibilităţile rezolvării cu succes a crizei centralei de la Kundakulam, în condiţiile în care protestele s-au dovedit violente (un om deja a murit în confruntări) iar piaţa internaţională nu se arată dornică de a investi pe piaţa sud-asiatică?

Soluţia protestatarilor constă în transformarea uzinei dintr-una atomică într-un care operează pe cărbune. Soluţia a mai fost încercată în anii ’80 cu centrala William H. Zimmer de lângă Moscow, Ohio. Iniţial creată pentru a funcţiona cu uraniu, centrala a fost convertită într-una pe cărbune. În situaţii asemănătoare se află şi centralele de la Lungmen din  Taiwan şi Bataan din Filipine.–> Soluţia poate alunga teama de radioactivitate dar ne reîntoarce la chestiunea poluării atmosferice pe care combustibilii fosili nu o pot ocoli.

 O alternativă promiţătoare pare indicată de istoria centralei Drax din Yorkshire. Iniţial destinată ca termocentrală, Drax a început să producă energie din biomasă. Drax pare să fie exemplul pionierant pentru numeroasele termocentrale ale Marii Britanii dintre care jumătate vor prelucra biomasă până în 2016.

Potenţialul explorator al conceptului este tentant. Dacă o uzină nucleară poate fi convertită pentru  funcţiona pe cărbune sau petrol iar una pe cărbune poate fi adaptată biochimiei, ne putem gândi la o posibilitatea de transforma o uzină nucleară într-una fixată pe biomasă. Reuşita ar fi de bun augur atât pentru naţiunile dezvoltate care vor să renunţe la era nucleara cât şi pentru cele din lumea a III-a care nu vor să repete greşelile primelor.

  analize, energie, energie nucleara