La data de 12 iunie 2011, s-a decis începerea negocierilor pentru crearea unei zone de liber schimb care ar urma să acopere jumătate din continentul african. Numărul statelor membre ar urma să fie de 26, înglobând aproape 600 de milioane de locuitori şi având un produs intern brut total de peste 600 de miliarde de dolari.

Anunţul readuce la lumină un proiect vechi de aproape trei ani, lansat cu ocazia întrunirii a trei organizaţii de integrare economică, EAC (Comunitatea Africii de Est), COMESA (Piaţa Comună a Africii de Est şi de Sud) şi SADC (Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud), în octombrie 2008. Membrii acestor organizaţii sunt cei care vor forma zona de liber schimb. Însă progresul realizat de atunci a fost modest.

De această dată, s-a stabilit o agendă cu obiective concrete şi termene pentru realizarea lor. Într-o primă etapă, se vor elimina tarifele vamale, precum şi barierele non-tarifare, pentru ca, în a doua etapă, să se stabilească termeni privind drepturile de proprietate intelectuală şi comerţul cu servicii. Finalizarea negocierilor ar trebui să aibă loc în cel mult trei ani. Se doreşte, începând cu anul 2014, să se poată efectua un comerţ scutit de taxe şi cote; începând cu anul 2016, să se asigure deplasarea liberă a serviciilor şi a investiţiilor; iar, din anul 2025, să existe o zonă economică şi monetară pan-africană.

Aceste obiective pot părea îndrăzneţe, având în vedere provocările ce ar trebui depăşite. Ţările respective au grade de dezvoltare diferite, mergând de la niveluri medii de trai până la unele dintre cele mai reduse din lume. State precum Africa de Sud sau Egipt reprezintă cele mai mari economii ale continentului şi au dimensiuni demne de luat în seamă şi la un nivel global, în timp ce Rwanda, Burundi sau Malawi, pentru a da câteva exemple, se află la nivelul unor diviziuni administrative ale statelor occidentale. Calitatea legislaţiei şi a infrastructurii variază de asemenea puternic. În timp ce unele state şi-au îmbunătăţit considerabil atractivitatea mediului de afaceri, altele rămân în continuare în rândul celor mai puţin ospitaliere cu potenţiali investitori. Nivelurile barierelor în calea comerţului sunt reflectate în aceste diferenţe.

Cele trei organizaţii care ar forma zona de liber schimb, EAC, COMESA şi SADC, prezintă grade diferite de integrare, ceea ce poate îngreuna procesul de armonizare a acordurilor comerciale. Un număr de 26 de state, ce ar putea ajunge la 27, în cazul în care se va permite participarea Sudanului de Sud, este unul ridicat şi potenţial dificil de administrat. În prezent nu este clar cum se vor desfăşura negocierile şi care vor fi actorii care vor lua parte la ele.

Un alt aspect de o importanţă ridicată este cel al infrastructurii. Chiar dacă vor fi încheiate acorduri care ar permite bunurilor să fie transportate între Cairo şi Cape Town pe cale terestră fără piedici de ordin legislativ, rămâne problema accesului fizic, puternic afectat de calitatea precară a rutelor de transport. Acestea reprezintă elemente care au generat opinii conform cărora proiectul este puţin fezabil în orizontul de timp stabilit.

Cu toate provocările pe care le are de înfruntat, realizarea zonei de schimb este de dorit, având în vedere beneficiile substanţiale pe care le-ar aduce. Multe economii africane sunt prea mici pentru a reprezenta pieţe de desfacere atractive şi a putea genera economii de scară. Participarea la zona de liber schimb le-ar permite o specializare în anumite activităţi economice. Procesul de industrializare ar fi accelerat, investitorii având oportunitatea de a produce pentru o piaţă de peste jumătate de miliard locuitori. Este adevărat că o parte seminificativă a populaţiei trăieşte sub pragul de sărăcie, însă clasa medie africană se află în continuă creştere. Astfel, cererea de produse manufacturate se estimează că va creşte, iar dacă producţia locală sau regională va deveni mai rentabilă decât importurile, se va putea asigura o diversificare a economiilor africane, în prezent puternic dependente de industria extractivă.

Problemele cauzate de participarea la mai multe blocuri regionale ar fi înlăturate. Jumătate dintre ţările potenţial membre se află în două dintre cele trei organizaţii, o suprapunere care complică legislaţia comercială. Prin crearea unui singur bloc unitar, procedeele vamale ar fi uşurate, iar perioada petrecută pentru realizarea controalelor, care, în prezent, poate dura şi mai multe săptămâni, ar fi substanţial redusă.

Dimensiunile blocului l-ar situa în rândul uniunilor de prim rang, ceea ce i-ar oferi o putere de negociere ridicată şi un rol important în cadrul instituţiilor globale. În prezent, multe state africane condamnă condiţii comerciale pe care le percep a fi impuse şi injuste, considerând că vocea lor se face puţin auzită pe scena lumii. O zonă de liber schimb cuprinzând aproape jumătate dintre statele africane, având bogate resurse naturale, pieţe în creştere şi o populaţie tânără, ar fi un actor de care ar trebui să se ţină cont în luarea deciziilor la nivel planetar.

Deşi, cel puţin într-o fază iniţială, economiile mari vor avea cel mai mult de câştigat, pe termen lung şi cele mai mici vor putea beneficia de pe urma integrării. Investiţiile în infrastructura atât de necesară Africii ar putea fi stimulate de posibilitatea de a accesa mai multe pieţe în acelaşi timp, creându-se, astfel, condiţiile pentru realizarea unor proiecte de amploare.

Este de salutat poziţionarea liderilor africani faţă de liberul schimb caracteristic economiei de piaţă, având în vedere opiniile încă persistente conform cărora abordarea de tip capitalist ar fi nepotrivită pentru Africa.

Lista posibililor viitori membri ai zonei de liber schimb: Angola, Botswana,  Burundi, Insulele Comore, Djibouti, Republica Democrată Congo, Egipt, Eritrea, Ethiopia, Kenya, Lesotho, Libya, Madagascar,Malawi, Mauritius, Mozambic, Namibia, Rwanda, Insulele Seychelles, Swaziland, Africa de Sud, Sudan,Tanzania, Uganda, Zambia, şi Zimbabwe.

  africa, pan-africana, panisme, zona de liber schimb