Al treilea mandat al lui Vladimir Putin la Kremlin aduce cu sine şi un nou proiect geopolitic al Rusiei enunţat în articolul său „Россия и меняющийся мир” („Rusia şi lumea care se schimbă”). Politica externă a Moscovei depinde în mare măsură de geopolitică, iar liderii ruşi sunt nevoiţi să ţină cont de aceasta. A marcat acest articol votul cetăţenilor la alegerile prezidenţiale din 4 martie 2012? Deocamdată nu ştim, cert este că de acum încolo electoratul rus este nu numai unul politic, ci şi geopolitic. Flexibilitatea geopolitică pe plan mondial i-a conferit un loc aparte în analizele geostrategice ale specialiştilor – cu un teritoriu continental, compact, extrem de vast şi foarte variat în ceea ce priveşte structura geografică şi umană, Rusiei nu îi rămâne decât să adopte o poziţie defensivă: „Rusia ocupă aceeaşi poziţie strategică centrală în lumea întreagă precum Germania în Europa. Ea poate să întreprindă atacuri în toate direcţiile şi să fie supusă lor din toate direcţiile, cu excepţia nordului”, spunea Halford Mackinder. Aventura geopolitică a Kremlinului s-ar putea să coste prea mult, şi atunci se pot reactiva forţele centrifuge la nivel intern. Care este răspunsul vechiului preşedinte (re)ales la provocările geopolitice pe plan mondial? Care vor fi următorii paşi ai Rusiei în realizarea proiectului „Eurasia”?

SUA şi NATO ne îngrijorează…

Datorită poziţiei sale strategice, Federaţia Rusă se detaşează ca principal actor economic, politic şi militar din regiune. Astfel, adoptarea unei „poziţii izolaţioniste” la nivelul politicii internaţionale este inacceptabilă, cel puţin aşa crede în prezent diplomaţia rusă. Miza cea mai importantă, ne spune autorul, este „respectarea suveranităţii naţionale a statelor”. Critica la adresa SUA şi NATO este elaborată anume prin această prismă. Oficialii ruşi vor abandona atitudinea de expectativă şi vor folosi toate pârghiile existente la nivelul comunităţii internaţionale pentru a submina prezenţa militarilor americani în zona „vecinătăţii apropiate” şi misiunilor NATO în zonele de risc: „Important este ca ONU şi Consiliul de Securitate să se opună eficient dictatului din partea unor ţări şi arbitrajului pe arena internaţională”. Cu alte cuvinte, Rusia se angajează cu paşi şi mai fermi în procesul de „coagulare a Imperiului”, ne spune geopoliticianul rus Aleksander Dughin, nu numai prin recuperarea teritoriilor pierdute din vecinătatea apropiatăşi reluarea relaţiilor de alianţă cu ţările Europei de Est, ci şi prin includerea într-un bloc eurasiatic a statelor Vestului continental (în primul rând se vor utiliza mecanismele ONU pentru a „fisura din interior” blocul franco-german din NATO, care înclină spre a se elibera de sub tutela americană).

Orientul apropiat à la russe

Scenariul „Primăverii arabe” i-a lăsat pe liderii ruşi cu un gust amar, mai ales că un astfel de scenariu se poate repeta oricând la Moscova: „Răfuiala primitivă faţă de Gaddafi a fost o scenă oribilă”.

Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse a primit instrucţiuni clare de a nu permite repetarea aceluiaşi scenariu în Siria şi alunecarea acestei ţări spre blocul occidental printr-o „intervenţie străină”. Membrii în Consiliului de Securitate al ONU, Rusia şi China, au blocat două rezoluţii ale „partenerilor occidentali” care condamnau represiunea condusă de regimul lui Bashar al-Assad, ceea ce a permis pierderi de vieţi umane ajungând la cifra de 8.500, conform Observatorului sirian pentru drepturile omului. Motivul invocat de Serghei Lavrov a fost unul singur: „Noi protejăm dreptul internaţional”, iar acest drept trebuie apărat cu orice preţ pentru a nu crea un precedent pentru Occident în zona Orientului apropiat.

O altă „durere de cap” a Kremlinului a apărut imediat după „primăvara arabă”, când companiile ruseşti au început să piardă în această zonă pieţe de desfacere pentru care au luptat zeci de ani. Restabilirea vechilor poziţii economice pe care le-a avut Rusia în lumea arabă, este noua misiune diplomatică asumată de Administraţia Putin. Din toamna anului 2008, când  F. Rusă a cunoscut primele semne ale crizei financiare şi economice, şi până în prezent, economia acestei ţări a cunoscut un declin semnificativ. Totuşi, datorită măsurilor de intervenţie economică a statului, se pare că economia rusă s-a stabilizat. Astfel, vechile planuri pot fi reluate: crearea centrului internaţional pentru fixarea preţului la hidrocarburi; cartelul mondial al gazelor naturale; transformarea rublei în monedă internaţională de rezervă, asigurarea marelui capital rus etc.

„Primăvara arabă” a demonstrat Federaţiei Ruse că internetul şi alte mijloace de comunicare în masă (TV, reţelele sociale, telefonia mobilă etc.) au devenit instrumente eficiente în formarea opiniei publice internaţionale. Totuşi „neliniştea” faţă de aceste instrumente tip soft power se manifestă când acestea sunt utilizate cu scopul de a promova mişcări „naţionaliste”, „separatiste” sau „extremiste”, evident atunci când nu contravin logicii Realpolitik-ului rusesc. Recent, Organizaţia Reporteri fără Frontiere a lansat lista anuală a Inamicilor Internetului, unde Rusia se pare că nu doreşte să-şi schimbe statutul de ţară care ţine „sub observaţie” ciberspaţiul.

Fricţiunile între Federaţia Rusă şi Occident se vor manifesta şi în viitor asupra tematicii iraniene. Spre deosebire de americani, Vladimir Putin nu consideră Iranul o ameninţare internaţională  sau un posibil pericol nuclear. Această mişcare se înscrie perfect în proiectul paneurasiatic şi politica rusă în direcţia sudică în crearea axei Moscova-Teheran, ceea ce ar rezolva multe probleme: crearea unei alianţe antiamericane, ieşirea la mările calde, îndepărtarea contradicţiilor dintre rusofili şi islam (de tip iranian), stoparea conflictului irano-irakian. Vectorul va deveni constant, mai ales că în cadrul Consiliului de Securitate ONU, Federaţia Rusă şi China vor opune vetouri faţă de propunerile americane de sancţionare a Teheranului.

 Datorită  exporturilor ruse de armament modern şi potenţialul major al Iranului de a deveni exportator de gaze naturale în regiunile „ocupate” de Gazprom şi Kaz Munai Gaz, Rusia s-a angrenat să sprijine recunoaşterea dreptului Teheranului de a dezvolta propriul program nuclear supravegheat de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA).

Şi Iranul are propriile sale interese în Caucaz. Musulmanii din Azerbaidjan sunt de orientare şiită, iar în Iran locuiesc peste 15 milioane de azeri, unde clerul şiit azer ocupă poziţii cheie în această ţară. Astfel Iranul, Armenia şi Federaţia Rusă îşi coordonează acţiunile, în competiţie cu Turcia, Georgia, Azerbaidjan (blocul atlantic). Totodată Washingtonul, prin presiunile sale economice, nu face altceva decât să accelereze leadership-ul Iranului în blocul statelor islamice opuse atlantismului.

În chestiunea afgană, Rusia este interesată să acorde asistenţă militară în cadrul misiunii internaţionale din regiune. Deşi SUA au anunţat retragerea trupelor din această ţară până în 2014, bazele americane amplasate în ţările din Asia Centrală oferă motive de nelinişte Kremlinului. „Combaterea traficului de droguri” şi „intervenţia Rusiei în misiunile internaţionale de asistenţă” sunt principalii vectori de presiune spre sudul eurasiatic. Tendinţa geopolitică ne demonstrează că Rusia se va întoarce din nou în Afganistan, de data aceasta ca „aliat al poporului afgan”, aisgurându-şi totodată un cap de pod spre mările calde.