Noua politică a Statelor Unite ale Americii- offshore balancing

Noua politică a Statelor Unite ale Americii- offshore balancing
Sursa: http://wallpapers.free-review.net/21__Usa_-_Flag.htm
Sursa: http://wallpapers.free-review.net/21__Usa_-_Flag.htm

După două decenii, în care Statele Unite ale Americii au fost liderul incontestabil al sistemului internaţional, analişti precum Stephen Walt anunţă o schimbare necesară şi dezirabilă în politica externă a acestui stat şi consideră oportună alegerea strategiei offshore balancing. Însă ce reprezintă ea şi care vor fi consecinţele acestei schimbări, atât pentru celelalte puteri, cât şi America?

În  timpul Răboiului Rece puteam vorbi de un sistem internaţional bipolar condus de două superputeri- SUA şi URSS, care se balansau una pe cealaltă împiedicându-se astfel să devină unic hegemon. După destrămarea celei din urmă, arhitectura securităţii internaţionale a luat forma unui sistem unipolar, în care liderul incontestabil era reprezentat de Statele Unite ale Americii. Momentul 1991 a fost crucial pentru strategia, pe care SUA avea să o adopte mai târziu, deoarece din punct de vedere strategic a trebuit să  aleagă dintre două alternative: să devină hegemon sau să îşi reîndrepte atenţia către continentul american, retrăgându-se treptat de pe teatrele internaţionale de luptă, intervenind decât atunci când era absolut necesar. Alegerea a fost una cunoscută astăzi, SUA devenind unica superputere dintr-un sistem unipolar, influenţat în mare parte de interesele şi valorile sale naţionale. Dar toate aceste beneficii au venit cu un cost, pe care teoreticieni realişti au încercat să îl evite: SUA a trebuit să se implice oriunde pe glob pentru a-şi legitimiza poziţia, bugetul pentru apărare a trebui să crească într-o manieră considerabilă pentru a putea susţine operaţiunile militare în detrimentul bugetului alocat pentru dezvoltarea internă a societăţii precum educaţia, sănătatea etc. Aceste costuri s-au accentuat şi datorită unor războaie fără sfârşit precum: Irak şi Afganistan.  Un alt motiv pentru care realiştii nu au susţinut o astfel de strategie este că întotdeauna va apărea un pretendent la poziţia de hegemon, încercând astfel să balanseze puterea SUA. Astăzi, acesta ar putea fi foarte bine China. Dacă prima strategie, cea intervenţionistă, se bazează pe idei precum excepţionalismul american şi destinul manifest al SUA şi ia forma unei politici hegemonice, cea de-a doua se bazează pe responsabilităţi împărţite, balanţă a puterii funcţională şi ia forma unei strategii de tipul „offshore balancing”.

La începutul lunii noiembrie a.c. Tom Friedman afirma în articolul său din Times că interesele strategice din zona Asiei Centrale sunt mult prea costisitoare şi că o retragere a trupelor din Irak va exacerba relaţiile dintre Iran şi Irak şi va îmbunătăţi poziţia strategică a SUA în zonă. De asemenea retragerea din teatrele operaţionale din Asia va reda Statelor Unite libertatea de manevră necesară pentru a dispune de mai multe opţiuni strategice. Aceste afirmaţii sunt întărite de C. Raja Mohan, un analist din cadrul Center for Policy Research din New Delhi, care afirma că: „Dacă SUA va face câţiva paşi înapoi, va vedea că are mai multe opţiuni….laşi puterile regionale concurente să acţioneze una împotriva celeilalte pentru ca, apoi, să înclini balanţa de putere”.  Această logică se poate aplica deopotrivă la state precum: India, Pakistan, Rusia, Iran, China şi Afghanistan. Deşi Tom Friedman nu numeşte acestă nouă posibilă strategie, Stephen M. Walt afimă că logica acestui tip de acţiune se supune în totalitate strategiei offshore balancing. Walt înclină către o astfel de strategie, deoarece aceasta îi va oferi Americii posibilitatea alegerii, nemaiexistând responsabilitatea de a interveni oriunde şi oricând. Deasemenea, poziţia geografică a SUA este dezirabilă pentru o astfel de strategie, având în vedere că este îndepărtată, geografic vorbind, de majoritatea zonelor ‚fierbinţi’ de pe glob, dar şi de alţi centrii de putere. Dar întrebările următoare sunt şi ele legitime: de ce America ar recurge la o astfel de strategie, când puterea sa nu este contrabalansată de niciun alt stat sau organizaţie internaţională? De ce nu ar continua să fie hegemon dacă are puterea de a o face? Răspunsul este oferit de acelaşi Stepehn Walt, care apelează la faimosul sfat al lui Muhammed Ali: “pluteşte ca un fluture şi înţeapă ca o albină”.  Comportă-te ca orice alt stat al sistemului internaţional actual şi intervin-o doar acolo unde este în interesul tău să o faci. Astfel nu vei mai avea unica responsabilitate a menţinerii stabilităţii internaţionale, vei implica şi alţi actori statali şi nu numai,  vei avea posibilitatea de a opta pentru non-intervenţie, fără să fi criticat şi fără a-ţi pierde poziţia strategică de mare putere, nu vei mai avea costuri la fel de mari, te vei putea concentra pe dezvoltarea internă şi pe interesele tale primordiale. SUA va putea interveni discriminator.

Strategia de offshore balancing nu trebuie confundată cu izolaţionismul, deoarece SUA va continua să fie implicată la nivel diplomatic în unele zone şi chiar la nivel intervenţionist în alte zone unde balanţa de putere eşuează. Aşadar nu se va ajunge la situaţia, în care preşedintele american va ordona retragerea tuturor trupelor americane staţionate pe teren străin şi îşi va îndrepta atenţia exclusiv către continentul american. Un astfel de scenariu nu este numai improbabil, dar şi imposibil de realizat, având în vedere sistemul interdependent global actual.

Dacă până în momentul de faţă am vorbit despre o posibilă viitoare strategie a SUA, cum ar fi dacă aceasta ar înceta să mai fie o posibilitate şi ar deveni o certitudine? Este posibil ca offshore balancing să fie o strategie adoptată deja?

Strategia, pe care preşedintele în exerciţiu al Statelor Unite, Barack Obama, a adoptat-o prin anunţarea retragerii trupelor din Irak ar putea fi interpretată în acest sens, dar, nu trebuie uitat faptul că, în mare parte, aceasta este încă una intervenţionistă. Într-adevăr, SUA nu va mai folosi numeroase trupe terestre, în schimb se va baza pe avioane fără piloţi şi rachete de croazieră. Apoi, SUA continuă să intervină în zone, care nu sunt de interes strategic deosebit precum Pakistan sau Yemen. De asemenea, strategia offshore balancing, aşa cum este ea propusă de teoreticienii majoritari realişti, presupune alianţe cu alte state, fie ele democratice, fie non-democratice în vederea obţinerii unei balanţe de putere în regiunile cheie. Desigur, alianţele cu alte state democratice sunt preferabile, însă niciun stat nu îşi poate permite, oricât de puternic ar fi, să refuze orice alianţă cu un stat nedemocratic, deoarece partenerii sunt aleşi în funcţie de zona în care respectivul stat ar dori să acţioneze/influenţeze/intervină, iar în acest context alegerea este limitată. Acest aspect este criticat şi de evitat din perspectiva actualei administraţii de la Casa Albă.

De asemenea, nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că adoptarea strategiei offshore balancing a venit pe fundalul unei crize financiare mondiale, aşadar aceasta ar putea fi interpretată ca o ajustare necesară a politicii americane impusă de costuri şi nu ca o alegere. Totuşi, dacă această strategie ar fi fost adoptată în 1992, poate că SUA nu ar mai fi trecut prin evenimentele de la 11 Septembrie 2001 şi, cu siguranţă, nu ar mai fi fost implicată în războaie costisitoare de tipul Irak sau Afganistan. Aşadar, politica propusă de preşedintele Obama nu reprezintă în prezent o strategie offshore balancing aşa cum este ea înţeleasă de Walt, însă este cu siguranţă un pas în favoarea acesteia. O schimbare mult prea rapidă ar putea genera un grad ridicat de instabilitate la nivel mondial, mai ales în zonele ‚fiebinţi’, unde actorii regionali se aşteaptă ca SUA să intervină, asumându-şi astfel responsabilitatea de hegemon. Tocmai pentru că există un asemenea actor, aceste state au început să se bazeze mult prea mult pe intervenţia americană, astfel că o schimbare rapidă a responsabilităţii către aceşti actori regionali ar genera o lipsă de răspuns din partea acestora din urmă din simplul motiv că nu au o astfel de politică dezvoltată încă.

Strategia offshore balancing ar fi pentru SUA cartea dezirabilă pentru orice moment, criză sau boom financiar, deoarece îi permite să nu preia responsabilităţi, ce nu îi sunt necesare şi nici dezirabile; nu creează sau accentuează antagonisme între state într-un sistem în care SUA este cel mai puternic, minimizând astfel teama ce ar putea fi provocată de această putere. Având în vedere că presupune o ierarhizare clară a priorităţilor şi a zonelor de interes, dar şi o subliniere a faptului că SUA se va baza pe aliaţii săi regionali, strategia va determina evitarea unor situaţii, în care statul va fi atras în conflicte ce nu îi sunt necesare şi îi va determina pe ceilalţi să acţioneze şi nu doar să ajute SUA.  Aşa cum am menţionat şi mai devreme, poziţia geografică este un avantaj, pe care America trebuie să îl fructifice, mai ales că aceasta determină puterile regionale să fie mult mai focusate asupra lor şi a vecinilor lor, decât asupra SUA. Poate cel mai important aspect este că offshore balancing nu este o strategie pasivă, ci o analiză cost-beneficiu, care nu exclude o implicare a tuturor resurselor disponibile ale Americii pentru a avansa\proteja interesele vitale ale acestui stat.

Aşadar strategia adoptată astăzi de preşedintele Barack Obama nu se supune în totalitate regulilor strategiei offshore balancing, însă este clar cea mai apropiată de aceasta. Mesajul este însă clar: puterile regionale vor trebui pe viitor să fie mult mai active dacă doresc să îşi menţină statultul, deoarece a ajuta America  nu mai este îndeajuns.

Leave a Reply

Your email address will not be published.