NATO, rebelii și Gaddafi – Eșecul diplomației trilaterale?

NATO, rebelii și Gaddafi – Eșecul diplomației trilaterale?

three_wise_monkeys_c11765657_519949948“It’s virtually impossible for diplomacy to work without diplomatic contact.” – Edward Walker

Primavara este vazuta in general drept un anotimp al reinoirii, in care natura isi reincepe ciclul anual. Pentru omenire, din vremuri ancestrale, renasterea este o tema perena in epilogul marilor dezastre. Chiar ravasita de teribilul cataclism din martie, Japonia se bucura de traditionalul „Cherry blossom festival”, zilele acestea (pe 12 aprilie), festivalul fiind deschis chiar in zona cea mai ravasita de tsunami, Sendai si Fukushima.

Insa in timp ce in Japonia ploua cu petale de flori de ciresi, in Libia inca ploua cu bombe cu dispersie. Unde este mult asteptatul catharsis al pacii si renasterii in acest caz?

Dupa ce ofensiva rebelilor libieni a fost zdrobita de catre fortele mult mai bine echipate si pregatite ale guvernului lui Gaddafi si zona de interdictie de zbor impusa de fortele aliate occidentale a reusit sa tina la distanta trupele acestuia de Ajdabiya si alte zone controlate deja de rebeli, o pozitie de remiza militara parea sa se fi atins. Intr-adevar, luptele continua la Misrata si in alte cateva regiuni, dar nici una dintre parti nu pare sa detina avantajul strategic decisiv.„Partea buna” a unei asemenea situatii (in masura in care putem gasi ceva bun intr-un conflict militar) este ca, in general, in asemenea situatii, diplomatia ia locul actiunilor militare, pozitiile de remiza/stagnare in teatrul de operatiuni militare cauzand in general uzura, o „racire” a zonei de conflict, urmata eventual de un armistitiu si negocierea unei situatii de pace. Partea proasta este ca acest lucru nu se intampla in cazul Libiei si nici nu pare ca se va intampla in viitorul apropiat. Unde esueaza diplomatia?

La nivelul discursului, cel putin, cu siguranta ca raspunsul esecului in dialog nu se gaseste in unitatea aliantei occidentale. Desi operatiunea „Odyssey Dawn” da semne de oboseala, scrisoarea deschisa semnatata de Barack Obama, Nicolas Sarkozy si David Cameron pare sa reconfirme taria convingerii aliatilor in ideea ca Gaddafi nu mai este un partener de negocieri credibil si trebuie inlaturat, intrucat nici o formula de guvernare democratica a Libiei nu pare credibila atata timp cat il contine pe el. Poate si din cauza stagnarii operatiunilor militare din teren (si intr-un fel si al avantajului strategic pe care un razboi de durata l-ar avea pentru fortele sale) colonelul insa nu pare dispus nici macar sa negocieze, daramite sa cedeze de bunevoie puterea. Mai mult, in timp ce cartierul sau rezidential din Tripoli era bombardat de catre fortele NATO, Gaddafi isi permitea luxul de a saluta multimea cu un gest care intareste simbolic declaratia sa ca va lupta pana la capat – ridicand pumni in aer.

Desi logic ar fi ca ei sa sustina o metoda pasnica si democratica de incheiere a conflictului, aparent nici fortele rebele nu sunt extrem de dispuse la a negocia cu Gaddafi. Conform AFP, citat de Deccan Herald, purtatorul de cuvant al opozitiei, Shamsiddin Abdulmolah, a declarat ca rebelii nu vor avea nici un fel de discutii cu Gaddafi, fii sai sau orice apropiat de-al sau. Tot din aceleasi surse aflam ca ministru de externe adjunct libian, Khaled Kaim a afirmat ca nu va exista un dialog cu rebelii pana cand acestia nu vor preda armele.

Tipic in situatii cand ambele parti beligerante sunt complet opace la ideea negocierii unei paci este ca o coalitie sau o organizatie internationala suficient de puternica si credibila in impartialitatea sa sa joace rolul arbitrului pacificator. Si, poate cel mai important, trebuie sa aiba capacitatea de a discuta cu ambele parti. Altfel, dialogul este imposibil si diplomatia esueaza. NATO, organizatia care si-a luat in primire acest rol metine intr-adevar contactul permanent cu liderii rebeli din „fortareata” opozitiei Benghazi. In ceea ce priveste legatura cu fortele lui Gaddafi, singura veriga de comunicare o reprezinta Turcia, singurul stat predominant musulman din NATO. Din experienta managementului conflictelor stim ca de regula, dialogul politic poate sa inceapa atunci cand cele doua parti ce initial pun conditii incompatibile pentru negociere cedeaza treptat sub uzura conflictului si ajung la termeni comuni de discutie. Timpul insa nu pare sa fie de partea pacii de aceasta data, in conditiile in care doar interventia NATO sta in calea unei „bai de sange” (asa cum le-a promis Gaddafi rebelilor) si coeziunea fortelor aliate pare tot mai macinata de disensiuni. Ce framanta insa coerenta aliatilor?

In cazul Organizatiei Nord-Atlantice, prima operatiune fara leadershipul superputerii ce i-a dat nastere indica cat de dificil este sa separi NATO de SUA. Este adevarat, efortul coerent al Regatului Unit si al Frantei de a conduce operatiunea este admirabil, dar consensul NATO nu se rezuma la o mana de tari, fie ele si printre cele mai importante din Europa. Cat despre batranul continent in sine, desi si-a luat in serios rolul de pol de putere emergent, ramane inca divizat. Decizia Germaniei de a se abtine de la votul impotriva Libiei in cadrul Consiliului de Securitate al ONU precum si prestatia cel putin modesta a Serviciului de Actiune Externa European, condus de baroneasa Catherine Ashton arata o puternica scindare in sanul Europei. Un inalt diplomat european ce a dorit sa ramana anonim, citat de EUBusiness rezuma succint: “Politica Europeana de Securitate Comuna si Politica Externa este in criza. A deviat de la cursul sau.”

Concluzionand, in aceste conditii, este asadar foarte plauzibil sa asistam la un esec diplomatic in rezolvarea pasnica a conflictului libian. Cu doua parti beligerante care refuza dialogul si un arbitru international lipsit de coeziune si ezitant, medierea pacii in razboiul civil libian incepe sa semene cu o altercatie intre doi oameni care se urasc si sunt surzi si un al treilea care incearca sa ii desparta, pacifist, dar imobilizat la pat.

Leave a Reply

Your email address will not be published.