Europa Centrală şi de Sud

Nabucco, care presupune diversificarea surselor de gaze naturale destinate Europei, este un proiect lansat de Uniunea Europeană, susţinut şi promovat din plin de Statele Unite ale Americii. Cu scopul de a evidenţia importanţa acordată proiectului Nabucco de către Europa Centrală şi de Sud, voi prezenta şi analiza interesele geostrategice în acest gazoduct ale Germaniei, Austriei, Ungariei.

Deşi primele discuţii privind proiectul Nabucco apar în 2002, Germania nu îşi exprimă interesul o lungă perioadă de timp. În timp ce „locomotiva Europei” ar fi trebuit să susţină direct şi din plin un proiect iniţiat de Uniunea Europeană, cancelarul Germaniei, Gerhard Schroeder preferă proiectul Gazpromului, Nord Stream. Chiar dacă, Schroeder este înlocuit ulterior de Angela Merkel, unicul suport din partea Germaniei rămâne să vină de la subordonatul fostului cancelar, fostul Ministru de Externe al Germaniei, Joschka Fischer. Fischer având viziuni asupra unei Europe federale unite şi puternice, îşi stabilise deja legături diplomatice cu Turcia, România şi Bulgaria în scopul susţinerii şi promovării proiectului Nabucco.

Germania devine implicată direct abia în 2008, când gigantul german RWE se alătură Nabucco ca al şaselea, respectiv ultimul, asociat. Ştiindu-se că RWE nu este o companie care să faca lobby politic, putem spune că participarea ei la proiect ţine mai mult de interesele economice proprii decât de interesele geostrategice ale Germaniei. Lipsa intereselor geostrategice semnificative a Germaniei în Nabucco este demonstrată de atitudinea cancelarului Angela Merkel privind finanţarea proiectului din fonduri europene. Deşi UE avea 5 miliarde euro destinaţi „energiei curate”, noua „doamnă de fier” se opune finanţării gazoductului din bani publici, Nabucco primind doar 250 milioane euro. Sumă mică, dar care ar reprezenta o garanţie pentru posibilele împrumuturi de la diferite bănci. Angela Merkel îşi argumentează poziţia prin faptul că Nabucco nu a stabilit furnizorii de gaze naturale, motiv pentru care mulţi refuză finanţarea proiectului.

Deşi a fost invitată de Gazprom să participe la South Stream, compania germană RWE tratează cu prioritate proiectul Nabucco refuzând oferta ruşilor. Mai mult ca atât, RWE reuşeşte să semneze un Acord de Cooperare cu Guvernul Regional Kurdistan din Irak cu privire la aprovizionare cu gaze a gazoductului Nabucco. Deşi nu este clară prezenţa unor interese geostrategice ale Germaniei în Nabucco, se pare că proiectul european are şanse de a prezenta interese cel puţin economice pentru nemţi din moment ce au decis să renunţe la energia nucleară până în 2022, fapt ce va creşte cererea de gaze naturale.

Austria este prima care începe discuţiile cu Turcia cu privire la proiectul Nabucco prin intermediul companiei OMV. Aceasta, doreşte să participe la Nabucco atât din interese economice cât şi strategice. Din punct de vedere economic, Austria şi-ar satisface cerinţele de gaze naturale din exterior la un preţ bun fiind principala ţară de tranzit dinspre Balcani spre Europa Centrală şi de Sud. Importanţa Austriei în cadrul Nabucco este determinată în primul rând de poziţia geografică, fiind practic în centrul Europei, şi de faptul că Aceasta deţine un semnificativ nod de conducte de gaze care leagă aproape toată Europa.

Totodată, politica relativ neutră a Austriei, îi atribuie acesteia încredere din partea partenerilor. Urmărind interesul geostrategic de a deveni influentă în centrul Europei şi beneficiind de neutralitatea sa, Austria hotărăşte să se implice şi în South Stream declarând că ambele proiecte prezintă interes. Ţin să menţionez că, atât Nabucco cât şi South Stream planifică să ajungă în acelaşi punct din Austria, şi anume importantul Baumgarten. Deşi OMV (deţinută majoritar de stat) este printre cel mai important participant al proiectului Nabucco, reprezentând gazoductul european în negocieri cum ar fi cu SOCAR (compania Azerbaijană) privind aprovizionarea cu gaze, compania austriacă decide în 2011 să colaboreze cu Gazprom în construirea unei porţiuni de conductă în Austria ce ţine de South Stream riscând să ajungă la conflicte de interese.

Ungaria, cu mult sau mai puţin efort ajunge să fie implicată, la fel ca Austria, în ambele proiecte ce îşi propun asigurarea securităţii energetice europene. Cea mai mare parte din gazele naturale utilizate de Ungaria este importată din Rusia. Ungaria se află foarte aproape de conducta ce trece prin Ucraina, „Prietenie”, acest lucru asigurându-i o oarecare securitate energetică. Cu toate acestea, Ungaria doreşte să-şi diversifice atât furnizorul de gaze cât şi traseul, fapt ce o motivează să participe activ cel puţin în proiectul Nabucco. Astfel, Ungaria îşi propune să transporte cât mai mult gaz de la Azerbaijan spre Europa, atât prin Nabucco, cât şi prin proiectul AGRI, utilizând conducta Arad – Szeged, inaugurată în octombrie 2010 ca fiind primul sector din gazoductul Nabucco.

Europa de Est şi Sud – Est

În regiunea Europei de Est şi Sud – Est, cel mai important rol în ceea ce priveşte proiectul Nabucco îl joacă Bulgaria şi România. Ambele, fiind ultimele ţări care au aderat la Uniunea Europeană, încearcă să se implice în securitatea energetică a Uniunii Europene şi să-şi impună o oarecare influenţă în regiune.

Bulgaria a început colaborările privind Nabucco în perioada în care încă nu era membru UE. Probabil a făcut acest lucru pentru a demonstra Uniunii Europene că este un partener de încredere şi merită să se integreze. Aceasta a continuat să susţină deschis şi sigur proiectul european până când nu a fost supusă unor presiuni din partea Rusiei de a se implica în South Stream. Deşi participă în ambele proiecte de gazoducte, Bulgaria se manifestă activ în promovarea Nabucco şi încearcă să se implice cât mai mult, fiind conştientă că odată realizat acest proiect va obţine un rol semnificativ în calitate de primul stat membru UE care este traversat de Nabucco. Astfel, Bulgaria reuşeşte să obţină fonduri pentru conducta europeană, subliniind nemulţumirea faţă de neimplicarea activă şi nesusţinerea din partea Uniunii Europene şi a Statelor Unite ale Americii. De asemenea, Bulgaria încearcă să soluţioneze, pe cât posibil, şi alte probleme ce ţin de Nabucco, cum ar fi lipsa unor acorduri şi înţelegeri privind aprovizionarea cu gaze a conductei. Aceasta ajunge să discute cu Turkmenistan posibilitatea livrării gazelor naturale turkmene către proiectul Nabucco. Totodată, prin participarea la ambele conducte, Bulgaria încearcă să-şi mărească influenţa în zonă devenind un important intermediar pentru restul Europei în domeniul energetic.

La fel ca Bulgaria,  România participă la primele discuţii legate de proiectul Nabucco în 2002, înainte să fie stat membru al Uniunii Europene, probabil, într-o oarecare măsură din acelaşi motiv ca şi primii. Spre deosebire de vecinii bulgari şi ceilalţi parteneri, România este cu siguranţă unicul participant care se implică exclusiv în Nabucco. Fiindu-i propusă participarea la South Stream, exact înainte de alegerile parlamentare din 2008, preşedintele ţării Traian Băsescu şi prim – ministrul de atunci, Călin Popescu-Tăriceanu, rivali politici, au răspuns unanim că prioritatea statului este proiectul Nabucco. În continuare România participă activ în cadrul Nabucco, chemând Uniunea Europeană să dea un impuls proiectului în cadrul „Strategiei Uniunii Europene privind Marea Neagră”. De asemenea, reprezentanţii statului român participă la întâlniri cu partenerii Nabucco (Turcia, Turkmenistan) punând în discuţie problemele gazoductului şi încercând să grăbească realizarea proiectului. România doreşte să investească în Nabucco aproximativ 100 milioane euro în 2012, bani obţinuţi din vânzarea unor acţiuni ale Transgaz S.A. pe piaţă. Un alt pas important realizat de România reprezintă discuţiile acesteia cu Banca Europeană de Investiţii privind accesarea fondurilor pentru Nabucco. Nu în ultimul rând, România, ajungând să încheie un acord cu Azerbaijan şi Georgia, lansează un proiect AGRI (Azerbaijan-Georgia-România-International), proiect care ar putea fi complementar lui Nabucco şi care presupune transportarea gazului azer prin Georgia, România spre Ungaria şi restul Europei utilizând porţiunea de conductă din cadrul Nabucco, Arad – Szeged, inaugurată în octombrie 2010.

Toate aceste eforturi şi realizări ale statului român în cadrul proiectului Nabucco demonstrează interesele României atât economice cât şi geostrategice. Din punct de vedere economic, România, prin Nabucco, ar putea beneficia de un preţ la gazele naturale mult mai bun decât cel oferit de Rusia. Ţin să menţionez că, deşi România nu este cea mai puternic dezvoltată ţară din Europa, ea cumpără gaz de la Federaţia Rusă la unul dintre cele mai mari preţuri de pe piaţa europeană. Acest lucru se datorează conflictelor de interese în diferendul transnistrean şi a politicii anti-ruse dusă de ultimele guverne româneşti. Totodată, România este un partener de încredere al S.U.A. (susţinător al Nabucco) având pe teritoriul ei o bază militară americană si planificând instalarea unui scut antirachetă american. Acest lucru face ca România să fie un adevărat inamic al Rusiei. Participând la Nabucco, România va depinde din ce în ce mai puţin de Rusia, va demonstra încrederea în faţa S.U.A. şi va avea o importanţă şi influenţă regională mai mare în calitate de intermediar (ţară tranzit) în transportul gazelor naturale către toată Europa.

Orientul Apropiat şi regiunea Mării Caspice

Evident, când vine vorba de Nabucco în Orientul Apropiat şi regiunea Mării Caspice, Turcia reprezintă cel mai important partener, urmată de Azerbaijan, Turkmenistan, Irak. Dintre aceste state, doar Turcia este implicată direct, celelalte având rolul de posibili furnizori de gaze naturale.

Având ca scop diversificarea pieţelor de export, Turkmenistan doreşte să asigure aprovizionarea gazoductului Nabucco. Momentan, Turkmenistan exportă gaze naturale spre Rusia, Iran şi China. Exporturile sunt limitate de lipsa diversificării traseelor, astfel Turkmenistan e obligată să vândă gaz Rusiei prin conducta Center-Asian-Center în condiţii favorabile celei din urmă. În ceea ce priveşte China, aceasta primeşte anual o cantitate de 40 miliarde metri cubi de gaze naturale turkmene ca urmare a unui acord bilateral pe termen lung. Conducta ce leagă Iranul de Turkmenistan este de capacitate mică, deşi iniţial se dorise construcţia unui gazoduct care să ajungă până în Turcia. Prin urmare, participarea Turkmenistanului la Nabucco ca furnizor depinde de crearea unei conducte pe fundul Mării Caspice care să ajungă în Azerbaijan, condiţie cerută de ambele state. Interesele geostrategice ale Turkmenistanului sunt reprezentate de dorinţa de a nu depinde în mare măsură de Rusia şi de a-şi valorifica resursele obţinând totodată un rol semnificativ în această regiune.

Spre deosebire de Turkmenistan, Azerbaijan are toate capacităţile de transport pentru a aproviziona gazoductul Nabucco. Fiind considerat de partenerii proiectului cel mai important furnizor de gaze naturale, acesta va livra Europei prin Nabucco o cantitate de aproximativ 10 miliarde metri cubi pe an. Se ştie că Azerbaijanul nu a fost mereu în relaţii bune cu Rusia din cauza disputei din Nagorno – Karabakh. Acest lucru face ca Azerbaijanul să manifeste interese geostrategice cu privire la Nabucco pe lângă interesele economice definite prin atractivitatea preţurilor gaze naturale în Europa. ”Catalogat ca un stat pivot, rolul Azerbaijanului va creşte ca importanţă în măsura în care va reuşi să alimenteze statele occidentale prin conducte care să nu traverseze teritorii controlate sau aflate în sfera de influenţă a Rusiei.” Acest lucru incearcă să-l pună în aplicare Azerbaijanul, deşi nu renunţă în mare măsură la transportul gazelor naturale către Rusia, acordând mai multă prioritate proiectului South Stream. Azerbaijanul nu promite o cantitate  foarte mare de gaze pentru Nabucco, ceea ce demonstrează că nu vrea să-şi strice relaţiile cu Federaţia Rusă, sperând poate să obţină pe viitor un sprijin din partea acestora în conflictul cu Armenia. Mai ales că principalul susţinător al Azerbaijanului, Turcia, se apropie tot mai mult de Armenia semnând chiar şi un acord cu aceasta.

Din punct de vedere strategic, Turcia este cel mai important asociat al Nabucco. Fiind unicul stat musulman din toţi partenerii, Turcia poate reprezenta ca o punte între Europa şi Orientul Apropiat cu Asia Centrală, regiuni în mare parte cu state musulmane. „Turcia nu este numai jucător geostrategic important, dar şi pivot geopolitic […], este o putere de mărime mijlocie cu aspiraţii regionale puternice şi conştienţi de importanţa lor istorică.” Interesele geostrategice ale Turciei vizează mai multe regiuni. În primul rând, fiind un stat fost-imperialist, doreşte să-şi recapete din puterea şi influenţa care a avut-o o perioadă îndelungată în zona Balcanică. În al doilea rând prin Nabucco, va colabora cu Irakul, un alt stat musulman, încercând să contrabalanseze influenţa Iranului, principalul adversar geopolitic în zonă. În ceea ce priveşte regiunea Mării Caspice şi a Asiei Centrale, Turcia vrea să se apropie cât mai mult de state cu populaţie de aceeaşi etnie (turcă), să contrabalanseze influenţa Rusiei în regiune şi să susţină statele musulmane (Azerbaijanul în disputele cu Armenia) astfel aspirând la poziţia de jucător semnificativ geostrategic regional.

Pe lângă interesele sale faţă de Balcani, Orientul Apropiat şi Asia Centrală, Turcia „controlează accesul din Marea Neagră în Marea Mediterană si serveşte ca punct de sprijin sudic pentru NATO.” Astfel, implicându-se  într-un proiect promovat de Statele Unite ale Americii, turcii îşi întăresc această poziţie în zonă şi demonstrează partenerilor (de alianţă, NATO) că pot participa la asigurarea securităţii energetice europene. De asemenea, prin intermediul Nabucco, statul turc doreşte să se apropie cât mai mult de Comunitatea Europeană, pentru a grăbi aderarea Turciei la Uniunea Europeană. Turcia ar putea servi pentru Nabucco ca intermediar în negocierile cu statele producătoare de gaze naturale şi posibili furnizori ca urmare a apartenenţei la aceeaşi cultură, civilizaţie.

Dacă, Azerbaijanul şi Turkmenistanul mai depind de Rusia, ceea ce influenţează atitudinea şi gradul de implicare în Nabucco, Irakul depinde, în momentul de faţă, în totalitate de Statele Unite ale Americii. Recuperarea de după război în contextul unei noi guvernări, plasează Irakul ca fiind un potenţial furnizor de gaze naturale pentru proiectul susţinut de S.U.A. Acesta demonstrează că doreşte să se implice în Nabucco prin convorbirile cu Turcia şi compania austriacă OMV. Irakul promite să aprovizioneze conducta cu cel puţin jumătate din capacitatea ei maximă. Cu toate că, din punct de vedere al resurselor, Irakul pare destul de sigur, există problema kurzilor din nordul ţării care, pe termen lung, ar putea influenţa negativ relaţia dintre Irak şi Turcia şi respectiv aprovizionarea conductei cu gaz.

Pe lângă statele menţionate mai sus, pot să scot în evidenţă şi Georgia, care sigur are interese geostrategice ce ţin de Nabucco. În primul rând, Georgia, având o politică anti-rusă sub actuala guvernare, doreşte să fie cât mai independentă faţă de Rusia. Participarea Georgiei la Nabucco îi asigură acesteia cantitatea necesară de gaze naturale fără a fi nevoită să apeleze la Rusia. Totodată, fiind prima ţară de unde porneşte practic Nabucco, Georgia va fi tratată ca un semnificativ pivot geostrategic în zonă. Dar, deşi Georgia este în strânsă colaborare cu Statele Unite ale Americii, aceasta ar putea prezenta riscuri şi pericole. Un exemplu ar fi conflictul militar între Federaţia Rusă şi Georgia din 2008, moment când companii ca British Petroleum au încetat să pompeze gaze şi petrol prin Georgia.

  energie, nabucco, securitate energetica, stream