În perioada Războiului Rece, scopul clar al NATO era de a avea grijă de securitatea europeană în faţa ameninţării comuniste a URSS, Europa Occidentală nedispunând la acea vreme de  capacitatea  de  a răspunde unei astfel de ameninţări prin forţele proprii. Odată cu căderea regimului comunist şi destrămarea URSS acest scop bine definit a dispărut, dar asta nu înseamnă că a dispărut şi tratatul Nord Atlantic. S-a căutat un nou rol pentru alianţă şi s-a decis că cel mai potrivit este ca NATO să se implice în activităţi umanitare pe întreg globul, dar şi să ajute la integrarea fostelor state comuniste.

Intervenţiile NATO după Războiul Rece în Balcanii de Vest, în Bosnia (1995-1996) şi Kosovo (1999) au demonstrat incapacitatea naţiunilor europene de a gestiona criza fără ajutorul diplomatic şi militar al SUA. Voi renunţa să aduc în discuţie faptul că  legitimitatea intervenţiei a fost controversată dacă luăm în calcul faptul că articolul  5 ce susţine  principiului securităţii colective nu a fost încălcat. Pe ce vreau să pun accent este creşterea responsabilităţii în cadrul NATO a ţărilor euopene care, în urma operaţiunilor amintite anterior, s-au incapabile de a demonstra coerenţă şi independenţă.

NATO este supranumit ironic North America and the Others. Această anecodată este aproape de realitate, dar există tendinţa de a deveni “demodată” pe viitor. SUA a demonstrat în ultimii ani că vrea o nouă abordare în ceea ce priveşte NATO mai ales că bugetul de apărare al SUA va scădea în următorul deceniu. În plus, după războiale purtate în Irak și Afghanistan, opinia public americană a pierdut din entuziasm în susţinerea trupelor. Concluzia este că SUA doreşte partajarea reponsabilităţilor între membrii NATO şi implicit pretinde mai multă susţinere din partea membrilor europeni şi o creştere a bugetului militar al acestora.

De cealaltă parte, în Uniunea Europeană armata nu s-a bucurat de prea multă susţinere înainte de criza datoriilor suverane iar acum este lesne de înţeles că armata nu este o prioritate. Mai mult, Uniunea Europeană pare să uite că nu dispune de o armată propriu-zisă sau de capacităţile american şi văd în intenţia SUA de a micşora bugetul de apărare o invitaţie de a acţiona similar. Amintim că în ceea ce priveşte contribuţia statelor europene la bugetul NATO aceasta este în scădere iar cele mai importante state – Marea Britanie, Franţa şi Germania au anunţat că intenţionează să îşi reducă bugetele de apărare. Mai mult, Uniunea Europeană nu are o poziţie unitară când vine vorba de intrevenţii de genul celei din Libia, despre care vom vorbi pe larg în continuare.

Revoltele din Libia împotriva colonelului Muammar Gaddafi au fost suprimate în mod violent de către regimul autoritar iar ca răspuns, în martie 2011, NATO a intervenit iniţial prin operaţiuni de supraveghere iar  ulterior, s-a implicat printr-o operaţiune cu scopul de a impune embargo-ul asupra armelor şi zona de interdicţie aeriană dar şi pentru protecţia civililor. Ȋn octombrie 2011, în urma decesului colonelului Gaddafi trupele NATO s-au retras.

Pentru a avea o viziune de ansamblu asupra ceea ce s-a întâmplat în Libia, este necesar să amintim o serie de cifre . Conform statisticilor, mai mult de 80% din combustibilul utilizat provenea din partea armatei americane.  Interesant este şi faptul că din 28 state membre NATO doar 14 au contribuit efectiv cu capacitate militară dintre care doar 6 state europene: Marea Britanie, Franţa, Italia, Norvegia și  Danemarca (cu menţiunea că Norvegia s-a retras  din atacul aerian chiar în timpul campaniei). Ȋn ceea ce priveşte costurile, Pentagonul a estimate că europenii datorează SUA 222$ milioane pentru asistenţă.  Pe hârtie, este clar că Statele Unite s-au implicat puternicîn această intervenţie.

Pe de altă parte însă a fost prima campanie NATO în care Marea Britanie şi Franţa au fost cele care au preluat conducerea. Ȋntr-adevăr, SUA a continuat să  joace un rol central, dar nu a pus la dispoziţie întreaga capacitate militară superioară de care dispune ci a preferat o abordare de “a conduce de la distanţă”, lăsând statele europene să preia comanda.

Ca atare, administraţia Obama a catalogat operaţiunea din Libia ca dând dovadă de eficienţă, multilateralism, cooperare şi ca fiind rentabilă din punctul de vedere al costurilor.

Astfel, Franţa şi Marea Britanie au lăsat impresia că statele europene se pot mobilize şi prelua o parte din responsabilităţi. Din punct de vedere politic, Libia a arătat de  asemenea cum pot afecta misiunile veto-urile naţionale  asupra folosirii activelor militare. Țările europene, fiecare dintre ele având o istorie diferită,  dar şi interese uneori conflictuale, pot avea păreri divergente. Avem puteri  europene cu o capacitate militara superioară cum ar fi Germania, care par a prefer să nu se implice.

Acestea find amintite, care este practic problema implicării SUA în NATO şi de ce este  dificilă  partajarea responsabilităţilor?

Problema apare din partea Europei din cauza gradului de expunere şi bugetelor alocate pentru apărare ce variază considerabil de la un stat la altul. Acestea reprezintă o piedică în formularea unei politici externe comune coerente şi funcţional  ale UE. Am amintit că SUA doreşte reducerea bugetului de apărare în următorii zece ani dar nu trebuie să ignorăm că

 interesul american s-a mutat către zona Pacific. Aşadar, de ce s-ar implica atât de mult America ţinând cont că, geographic vorbind, Orientul este mai apropiat de Uniunea Europa decât de SUA? Scăderea gradului de implicare, va influenţa cel puţin opinia publică americană, care nu va mai considera că SUA poartă războaiele altora iar SUA îşi ca putea canaliza efoturile către  zone ce reprezintă un grad mai mare de interes.

Drept răspuns la  aceste  probleme,  secretarul-general  NATO,  Anders  Rasmussen,  a elaborat ceea ce el numeşte“smart defence”: împărţirea resurselor între statele membre, stabilirea mai eficient a priorităţilor şi încurajarea statelor să se specializeze. Deşi în teorie sună promiţător, sunt necesare asigurări, semnarea unor contracte între participanţi. Ȋn cazul în care unul dintre statele europene ar refuza să se implice într-o operaţiune din considerente politice există riscul ca acest gen de contract să  nu poată garanta nimic.

Germania, spre exemplu, ca importantă forţă militară de pe continentul European nu s-a implicat în Libia. Mai mult, electoratul german, este destul de reticent în folosirea forţei în aproape orice context. Dacă Germania ar refuza în cadrul unei operaţiuni să pună la dispoziţie capacităţile sale, specializarea ţărilor europene devine un dezavantaj.

Un NATO  fără  SUA este aproape de neconceput, deci nu consider această posibilitate ca fiind viabilă. Consolidarea politicii de securitate externă a UE şi constituirea unei armate europene nu este un lucru nou pe agenda discuţiiilor europene însă materializarea acestui proiect, cel puţin în contextul global actual nu pare probabilă. Ȋntr-adevăr există dovezi cum că UE intenţionează să dezvolte o poltica de apărare independent. Construirea sistemului navigaţional Galilelo este un semnal de reducere a dependenţei faţă de sistemul american GPS.

Problemele cu care Uniunea Europeană s-a confruntat în ultimii ani au încetinit serios aceste planuri.

Un scenariu mai realist, în opinia mea, este un NATO post – America, care presupune o mai mare implicare pentru ţările europene printr-o colaborare multilaterală mai intensă. dar şi  dezvoltarea acestor state a unor capacităţi de nişă care vor permite statelor europene să preia comanda în operaţiunile viitoare. Pentru acţiunile de dimensiuni mari, cel puţin în viitorul apropiat, Washington va conduce în continuare dar se va cere de la Europa să  contribuie mai semnificativ, apelând la capacităţile de nişa despre care am vorbit. De asemenea, conceptul de smart defence este o soluţie demnă de luat în seamă cu condiţia impunerii unor măsuri de respectare a angajamentului.

  analize, libia, NATO, SUA, UE, uniunea europeana