În perioada 6-14 octombrie 2004, în Republica Moldova se demara primul recensământ după proclamarea independenţei din 1991.  Ultimul recensământ, cel din 1989, consimţea existenţa unei populaţii de  3.657.665, împărţită etnic astfel: 65% români, 14% ucrainieni, 13% ruşi, 4% găgăuzi, 2% bulgari şi un procent de 2%  format din reprezentanţii altor etnii.  Dacă în ‘89 minorităţile reprezentau 35% din populaţia totală, în 2004 acestea vor reprezenta doar un procent de 24 %, ceea ce arată rata drastică  de scădere a acestora.        Ceea ce statistic aduce nou anul 2004 este declararea  unui procent de 76,1 % dintre cei chestionaţi  ca fiind moldoveni.  Dintr-un total de 3.383.332 de locuitori mai întâlnim 8,4% ucrainieni, 5,8% ruşi, 4,4% găgăuzi, 1,9% bulgari şi 2,1% români.

Cine sunt aceşti  “moldoveni”? Cum se pot ei deosebi etnic de români când vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi religie şi istorie comună? Cum se pot ei deosebi când trupul lui Ştefan cel Mare se află îngropat la Putna, iar Republica Moldova nu reprezintă decât o parte a Principatului Moldovei care s-a unit cu Ţara Românească formând România de astăzi?

Secolul XXI,  secol al gobalizării şi conexiunilor interstatale este marcat de două evenimente diferite la nivel global. Vorbim aici de încercarea de construire şi consolidare a unor state, ce vor independenţă şi recunoaştere internaţională, precum Kossovo sau Palestina şi construcţia unor entităţi suprastatale, precum Uniunea Europeană, ale căror state membre vorbesc chiar şi de reducerea suveranităţii naţionale. Tocmai în acest sens,  “moldovenismul”  reprezintă un subiect foarte interesant ce trebuie dezbătut. Trebuie din start să delimităm moldovenismul naţional de cel etnic, lucru pe care autorităţile comuniste şi promotorii acestei ideologii nu îl fac, încercând chiar ambiguizarea şi inducerea în eroare a opiniei publice.  În concluzie, a fi cetăţean moldovean al Republicii Moldova nu este obligatoriu a fi şi etnic moldovean, cetăţenia fiind atribuită oricarui etnic indiferent dacă  acesta este  bulgar, găgăuz etc.

Moldovenismul etnic nu este altceva decât un plan de  nation-building, pus la cale de  Komintern în anii  ’20, ca urmare a planului de export al revoluţiei bolşevice şi continuat după căderea URSS. În 1990 oamenii ieşeau în Piaţa Marii Adunări Naţionale, cerând recunoaşterea limbii  române şi reintroducerea alfabetului latin. Ideea reunificării cu România a dus la începerea  unei drastice campanii de negare a valorilor şi identităţilor româneşti de către cei ce nu doreau acest lucru, printre aceştia numărându-se   preşedinţii Mircea Snegur (1990-1997), Petru Lucinschi (1997-2001) şi Vladimir Voronin (2001-2009).

Punctul culminant îl reprezintă  proiectul legii “Conceptul politicii naţionale  de stat a Republicii Moldova”, prezentat de  către Partidul Comunist pe 25 iulie 2003, fiind înainte de toate un act de politică externă, arătând orientarea Republicii Moldova către interesele şi dorinţele Rusiei. Proiectul legii apare în aceeaşi zi când este lansat  aşa numitul “dicţionar moldovean-român” elaborat de către V.Staşi, aceste acţiuni urmărind inducerea ideii conform căreia românii reprezintă o minoritate naţională, iar limba română trebuie să fie transformată în limbă a minorităţilor şi înlocuită cu limba moldovenească privind statutul de limbă naţională, în timp ce limba rusă devenea a doua limbă de stat.

Predarea Istoriei Românilor în şcoli a reprezentat un alt obstacol ce trebuia eliminat de către   cei ce  doreau ştergerea identităţii româneşti. O primă încercare a fost în 2002, prin scoaterea acestei materii din curricula şcolară, fapt ce a dus la protestul în stradă a zeci de mii de cetăţeni. În octombrie 2004, această intenţie este reluată, dorindu-se eliminarea Istoriei Românilor din grila privind examenul de bacalaureat din 2005 şi înlocuirea acesteia cu displicina geografiei. Ca urmare a acestei decizii, sub conducerea lui Ion Varta ia naştere Comitetul Naţional pentru Apărarea Românilor, iar mai apoi, Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova se alătura acestor manifestaţii afirmând că se pregăteşte  “înlocuirea Istoriei Românilor cu aşa-zisa istorie integrată (n.a. la acea perioadă CE recomanda promovarea istoriei integrate în statele europene) care să cuprindă numai aspecte din istoria naţională, falsificată în stil  sovietic”.

Moldovenismul, această creaţie artificială a unei identităţi etnice promovată în prezent, încalcă până şi Declaraţia de Independenţa a Republicii Moldova, pentru că  aceasta menţionează limba română, nu cea moldovenească după cum urmează: “REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotarîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990 şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991”.

Introducerea “limbii moldovene”  a produs şi efecte geopolitice semnificative, Ucraina fructificând această situaţie, susţinând că astfel delimitarea etnică făcută de URSS este corectă, iar locuitorii din Buceag şi Transnistria sunt moldoveni, iar cei din Nordul Maramureşului şi Bucovinei sunt români. Astfel, pe teritoriul ucrainian nu sunt 500.000 de români, ci doar 200.000, restul de 300.000 fiind moldoveni.  Ba mai mult, situaţia creată permite Bulgariei să exercite presiuni constante asupra Chişinăului privind drepturile propriei minorităţi, deşi aceştia reprezintă doar 80.000 de locuitori (Moldova oferind chiar şi studii universitare în limba bulgară). În consecinţă, Republica Moldova nu poate riposta cerând drepturi echivalente în Bulgaria, pentru că minoritatea de acolo este română.

Această ideologie a moldovenismului a ajuns până acolo în a nega rădăcinile comune ale celor din Republica Moldova cu patria mamă, încercând să susţină teza conform căreia în urma convieţuirii daco-romane cu slavii au luat naştere două popoare, cel român şi cel moldovenesc, voloah. Mergând până la capăt, se poate considera astfel Basarabia că fiind urmaşa vechiului Principat al Moldovei şi  legitim urmaş al teritoriilor româneşti moldoveneşti. Această teorie este una falsă, fiind combătută cu uşurinţă atât de istoricii români, cât şi de cei occidental şi de aceea nu ne vom axa în discutarea sa, însă vom aduce câteva argumente, cel mai important fiind acela, că înainte de elaborarea acestui proces de ştergere a identităţii colective  început de Komintern, basarabenii erau consideraţi oficial de către ruşi ca fiind români.

  În acest sens, în 1816 istoricul rus P.P.Swinim spunea despre basarabeni:  “locuitorii acestei regiuni sunt moldoveni sau români, descendenţi din  romani”, iar etnograful rus L.S.Berg folosea termenul de moldovean ca o conotaţie geografică, nicidecum etnică afirmând:  “moldovenii sunt români ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi părţile învecinate ale guberniilor Podolia şi Herson“

Întorcându-ne  asupra referendumului din 2004,  rezultatul acestuia este pus la îndoială, plecând de la corectitudinea tehnică a acestuia până la momentul politic intern creat, prin promovarea “Conceptului  politicii naţionale de stat a Republicii Moldova” şi considerarea negării “identităţii naţionale” ca formă a extremismului. Totodată, în acea perioadă, libertatea presei a fost sever încălcată, astfel încât pe 3 februarie 2004 le sunt retrase licenţele posturilor independente Euro TV-Chişinău şi Radio Antena C., în timp ce publicaţiile Timpul şi Flux sunt supuse unor presiuni ieşite din comun, printre care confiscarea bunurilor şi a conturilor bancare. În acelaşi timp, Partidul Comunist încerca să obţină controlul total al  posturilor Radio Moldova şi TV Moldova 1 prin eliminarea din instituţie a jurnalistilot ce nu agreeau directivele partidului. Mittingul acestora, deşi paşnic şi autorizat, s-a soldat cu intervenţia brutală a forţelor de ordine.

În acest sens, John Kelley, preşedintele grupului de experţi trimişi de Consiliul Europei pentru a supraveghea  desfăşurarea recensământului menţiona: “punem la îndoială veridicitatea rezultatelor  privind naţionalitatea, limba vorbită şi numărul populaţiei plecate peste hotare”, adăugând: “şapte din cele zece echipe de observatori au raportat cazuri în care recenzorii încurajau respondenţii să declare că sunt moldoveni şi nu români”.

După cum observa şi politologul Oleg Serebrian, după 1991, pe lângă conflictul transnistrean, Republica Moldova, întâlnea alte două provocări geopolitice: problema minorităţilor, ce reprezentau un procent de 34% din populaţia totală şi identitatea naţional-lingvistică a noului stat.

Renaşterea identităţii româneşti în rândul tinerei generaţii a dus la acţiuni de încercare a îndepărtării spiritului unionist şi de continuare a proiectului de  nation -building Kominterianist. S-a creat astfel o criză a identităţii colective, Republica Moldova fiind o ţară sfâşiată (torn-country) ca urmare a două discursuri identitare paralele.

România nu a acceptat şi nu va accepta promovarea acestei ideologii, o declaraţie de luat în considerare în acest sens fiind cea a lui Teodor Bachonschi, în 2010, perioadă în care deţinea funcţia de Ministru de Externe al României: ” România respinge orice demers menit să acrediteze ideea unei naţiuni şi a unei limbi distincte de cea română, pe baza argumentelor clare de ordin ştiinţific” adăugând  că   ” moldovenismul este un construct etnic şi geopolitic artificial care continuă să perturbe relaţiile diplomatice în această parte a lumii”. În replică, preşedintele Partidului Democrat din Republica Moldova,  Marian Lupu, totodată candidatul propus la acea vreme de Alianţa pentru Integrare Europeană privind postul de preşedinte al Republicii Moldova afirma:  “am să fiu la fel de nediplomat ca şi ministrul Baconschi, care, în opinia mea, nu ar trebui, în calitate de persoană oficială de rang înalt, să-şi permită astfel de afirmaţii ”  adăugând:  “dacă nu greşesc, domnul Baconschi a declarat că ‘moldovenismul perturbă relaţiile diplomatice’ – astfel de afirmaţii din partea persoanelor oficiale de la Bucureşti sunt jignitoare pentru marea majoritate a cetăţenilor ţării noastre. Anume acestea ‘perturbă’, după cum s-a exprimat ministrul român, relaţiile noastre, otrăvesc acţiunile reciproce şi devin o barieră serioasă în colaborarea noastră fructuoasă. Consider că aceste declaraţii ale ministrului Baconschi reprezintă o greşeală mare diplomatică a principalului diplomat al României”.

De fapt, după cum observă şi Iulian Chifu, în Republica Moldova şi întreg spaţiul ex-sovietic, asistăm la o dispută  între noile elite şi reprezentanţii fostului aparat de stat,  ce au supravieţuit schimbărilor şi ce încearcă menţinerea accesului  asupra privilegiilor dobândite în perioada sovietică.

Astfel, există trei tipuri de identităţi reclamate, şi anume: revendicările unei entităţi de tip etnic (ca urmare a existenţei unui număr mare de etnici al căror stat-mamă este vecin), revendicările unei identităţi regionale/subregionale ridicate la rang de identitate naţională (cazul Adjariei sau Transnistriei) sau revendicări ale unei identităţi de tip sovietic (precum în Belarus sau Republica Moldova).

Moldovenismul nu reprezintă decât un proiect naţional comunist, prin încercarea de a îndrepta Republica Moldova către zona de influenţa rusă şi menţinerea sa departe de interesele Occidentului. Această acţiune are loc pe toate palierele  posibile, de la campanii de presă, până la acte de influenţă a foştilor membri ai aparatului sovietic sau până la transmiterea unor mesaje subliminale.

După cum spunea şi Gheorghe Cojocaru: “ca  şi fenomen, moldovenismul este expresia unui para-identitar care  parazitează pe demnitatea naţională a moldovenilor.  Moldovenismul este vulgarizarea  şi ducerea în derizoriu a moldovenităţii  moldovenilor. El este un termen compromis, cu conotaţii net peiorative şi, prin urmare, contraindicat într-o operă de construcţie pozitivă. În timp ce moldovenismul se prezintă ca o manifestare a crizei identitare şi ca o continuare a politicilor de deznaţionalizare  şi rusificare, moldovenitatea, ca  şi construct bidimensional, posedă valenţe şi resurse inepuizabile. Definită ca o deschidere în ambele sensuri – şi spre specificul local şi spre civilizaţia general românească – ea pare a  fi  un element important pentru depăşirea impasului identitar”.

Rămâne de văzut care vor fi rezultatele oficiale ale recensământului din Republica Moldova din anul 2014.

  moldovenism, republica moldova