Introducerea în 2002 a euro ca monedă unică a Uniunii Europene a avut printre altele şi scopul de a consolida legăturile între statele membre, mai ales la nivel comercial, dar şi de a se constitui într-un ,,rival’’ la supremaţia de atunci a dolarului american.
Cu toate acestea, la nici un deceniu de la punerea ei în circulaţie, moneda unică este ameninţată grav de acumularea unor deficite bugetare masive, dar şi de unele datorii efectiv nesustenabile, înregistrate de către o serie de state de la periferia UE. Această criză a datoriilor suverane devenită mult mai acută din 2010, începe să pună cumva sub semnul întrebării stabilitatea monedei euro, dar şi a zonei europene în ansamblu.
Astfel, liderii statelor, dar cu precădere liderii zonei euro trebuie să vină cu un plan foarte bun de măsuri fiscale şi monetare, care să fie coordonate şi să răspundă corespunzător la această criză. Cum s-a ajuns însă în această situaţie foarte delicată şi care ar putea fi măsurile ce trebuie luate? Primul pas spre fondarea uniunii economice europene s-a realizat prin înfiinţarea Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului în 1951, la iniţiativa lui Jean Monnet, având ca scop principal o reconciliere a Franţei cu Germania şi evitarea izbucnirii unui nou conflict de talia celei de-a doua conflagraţii mondiale. Acest Tratat CECO a fost întregit şi întărit prin cele două tratate din 1957, cel de înfiinţare a Comunităţii Economice Europene şi Euratom. Prin intermediul primului tratat s-a creat piaţa comună, prin care s-au desfiinţat tarifele comerciale existente între membrii Comunităţilor, acest lucru ducând la o creştere accelerată a economiei celor şase state membre de atunci.
Comunităţile şi-au mărit dimensiunea prin aderarea unor noi membri şi au înregistrat progrese prin tratatele încheiate ulterior, ajungâng poate la cel mai important tratat al Uniunii după cel de la Lisabona, prin importanţa schimbărilor realizate. Acum, în anul 2002 la Maastricht a luat naştere Uniunea Europeană aşa cum o ştim noi astăzi şi au fost puse bazele mondei unice, care a fost lansată zece ani mai târziu. Tot atunci s-au stabilit nişte criterii, numite de convergenţă şi care trebuie îndeplinite de statele membre ale UE care vor să facă parte din zona euro: să aibă o inflaţie anuală de cel mult 1,5% şi un deficit bugetar sub 3% din PIB. Totodată, datoria publică nu trebuie să depăşească 60% din PIB. Pentru a se putea încadra în aceşti parametri, multe state au aplicat tăieri drastice de cheltuieli şi au majorat taxele, măsuri care, însă, nu şi-au dovedit eficienţa în timp. Mulţi economişti consideră că această chestiune a stat la baza crizei din Grecia.
Explicaţia ar putea să rezide în permisivitatea prea mare acordată unora dintre statele care nu erau pregătite, deci nu îndeplineau în totalitate condiţiile de a face parte din zona euro. Ţări cu economii mai slabe au recurs pentru a corecta acest deficit la măsuri bugetare foarte dure, fără a face însă o restructurare profundă. Cu toate că efectele nu s-au văzut imediat, o dată cu începutul crizei, sursele de finanţare au scăzut drastic, iar state precum Irlanda, Portugalia şi Spania s-au trezit cu deficite bugetare şi datorii peste PIB şi cu mult peste condiţiile impuse prin Tratatul de la Maastricht, ameninţând viitorul zonei euro, datorită existenţei unui risc extrem de ridicat de contagiune între statele membre UE. Cu toate acestea, dincolo de aspectele negative ale crizei prin care trece lumea în general şi Europa în particular, s-ar putea constitui într-o oportunitate de coeziune între statele Uniunii şi, de ce nu, posibilitatea adoptării unor noi paşi spre o integrare politică.