Libia, o sursă de instabilitate în Africa de Nord

Libia, o sursă de instabilitate în Africa de Nord

Libya flag

Dintre toate statele nord-africane Libia este cel mai predispus diviziunilor interne și instabilității, fiind totodată și singurul stat care nici până în zilele noastre nu a reușit să elimine problemele de ordin etnic și tribal și să-și creeze o identitate națională. Principalul obstacol în calea realizării acestui obiectiv a fost și încă este geografia.

Geografia, factorul determinat

Suntem obișnuiți de pe-acum cu ideea conform căreia geografia joacă aproape mereu – dacă nu chiar mereu – rolul determinant în modul în care un stat evoluează pe plan intern. Nuanțele sunt date de faptul că, în cazul unor state, geografia are un rol negativ, pe când în alte state are un rol pozitiv. Iar Libia este unul dintre statele dezavantajate geografic, teritoriul ei neavând nici o sursă importantă de apă și neavând nici munți și nici zone fertile – așa cum celelalte state nord-africane au de exemplu -, care să permită agricultura la scară largă. Este pur și simplu un deșert. În lipsa unui element geografic care să inhibe diferențele etnice și tribale, au persistat comunitățile izolate – de obicei formate în jurul surselor de apă -, cu identități proprii, în cazul unora vechi de sute și de mii de ani. Singurele resurse importante ale țării sunt petrolul – de o calitate superioară celui din Rusia de exemplu – și gazul, însă nici acestea nu au contribuit în vreun fel la omogenizarea demografică a Libiei, pentru că în cea mai mare parte au fost apanajul unui grup restrâns de oameni, în frunte cu Gaddafi. Ba dimpotrivă, ele au adâncit diviziunea Libiei din cauza apariției a două regiuni, una producătoare preponderent de petrol, iar cealaltă de gaz, fiecare cu birocrația și infrastructura ei proprie.

Chiar și așa însă, până în momentul prăbușirii regimului Gaddafi în octombrie 2011, Libia era un stat puternic centralizat și destul de stabil, aparatul represiv, armata și sistemul politic creat de Muammar Gaddafi menținând această stare de fapt timp de decenii. Însă nu au contribuit în niciun fel la crearea unei identități naționale, motiv pentru care în momentul prăbușirii sistemului, s-au manifestat și diviziunile care până atunci se aflaseră într-o stare mai mult sau mai puțin latentă. Bineînteles că nu doar geografia a jucat un rol important în modelarea Libiei, însă ea este motivul care a stat la baza acestor probleme…

Milițiile, forțe de menținere a ordinii și totodată factor generator de instabilitate

 Una dintre manifestările diviziunilor interne din Libia a fost apariția mai multor miliții bine înarmate în orașe precum Misrata, Zentan sau Benghazi. Cât timp Gaddafi încă era în viață ele aveau un obiectiv comun și prin urmare nu reprezentau o amenințare, însă în momentul eliminării fizice a fostului dictator – posibil chiar încă de dinainte -, au ieșit la iveală atât diferențele dintre aceste grupuri, cât și diferențele de opinie dintre miliții și noua putere de la Tripoli. Ironia a făcut ca inițial noul guvern de la Tripoli să fie forțat să apeleze la miliții pentru menținerea unei ordini interne pe care el nu mai era capabil să o asigure. Treptat însă, ele au devenit cel mai mare obstacol în calea obținerii stabilității interne și în calea restabilirii autorității guvernului. Și dat fiind numărul mare de arme pe care milițiile îl posedă – arme care inițial aparținuseră trupelor guvernamentale – este puțin probabil că regimul de la Tripoli va reuși să le desfiinteze prea curând fără suport extern masiv. Într-un mod destul de limitat Congresul Național General – organismul care teoretic guvernează țara – a reușit să pună milițiile într-o poziție de relativă subordonare prin intermediul unei dependențe financiare față de el, însă acest lucru nu a împiedicat ocuparea clădirilor guvernamentale atunci când s-a dorit punerea de presiune pe guvern.

Trebuie precizat însă că încă din timpul războiului civil Italia făcea referire la o posibilă rupere în două a Libiei – așa cum se mai petrecuse în trecut de altfel -, iar comandamentul NATO bănuia că milițiile vor refuza să se dezarmeze. Deci statele care au acordat ajutor rebelilor erau conștiente de diviziunile existente din Libia, astfel că ce a urmat războiului civil nu a surprins pe nimeni.

 Diviziunea etnică

Libia posedă patru grupuri etnice importante: arabii – grosul populatiei -, berberii, tuaregii și tebo (Tibbu). Dintre acestea, berberii și tuaregii au fost dea lungul timpului cei care au manifestat cel mai mare grad de insubordonare față de autoritățile de la Tripoli, chiar și în era Gaddafi. Asta din cauza faptului că este practic imposibil să controlezi un grup care atunci când se simte amenințat poate trece pur și simplu granița în Mali sau în Niger sau poate lua drumul Deșertului Sahara, pentru ca ulterior să se întoarcă la fel de nestingherit. Din nou, geografia a împiedicat exercitarea unui control eficient, cu precădere al teritoriilor din sudul țării. Un astfel de efort ar presupune prezența continuă a unei forțe armate consistente, pe care Libia nu a avut-o însă niciodată. Acest lucru nu l-a impiedicat pe Gaddafi să recruteze și să înarmeze militanți tuaregi în armata sa pentru a lupta împotriva forțelor rebele. În acest mod, tuaregii au intrat în posesia unei vaste cantități de armament, pe care ulterior prăbușirii regimului Gaddafi, au folosit-o pentru a instiga o revoltă în nordul Mali și pentru a executa operațiuni în Chad. A fost nevoie de intervenția militară directă a Franței pentru a-i impinge pe militanții tuaregi în afara teritoriului malian.

Diviziunea politică

Problemele menționate mai sus sunt amplificate de existența a doi poli de putere, unul în vest – Tripoli și unul în est – Benghazi. În paralel, atât armata, cât și serviciile de informații, puternic afectate de conflictul intern, au o capacitatea foarte limitată de operare. De asemenea, inclusiv în interiorul Congresului National General există facțiuni competitoare. Ori în lipsa unui centru de putere unic care să posede instrumente eficiente de exercitare a autorității, este foarte dificilă rezolvarea problemelor interne.

Autoritatea Congresului National General din Tripoli mai este erodată și de faptul că în compoziția administratiei sale sunt și oameni care au făcut cândva parte din administrația Gaddafi. Pe de o parte acest lucru se datorează corupției, dar și faptului că Libia nu posedă un număr foarte mare de oameni cu competențe administrative. În alte cuvinte, nu are efectiv cine altcineva să guverneze statul…sau ce a mai ramas din el, decât aceiași oameni care o făceau și înainte. În condițiile în care la conducerea statului s-a aflat același regim timp de 42 de ani, este ușor de înțeles cum s-a ajuns în această situație.

Consecințele

Diviziunea statului, lipsa unei puteri centrale capabile și persisțența unui număr mare de miliții bine înarmate și cu interese diferite pe plan intern au dus la o stare generalizată de insecuritate. Totodată, Libia a devenit și un adevărat coridor pentru traficanții de arme și de droguri, care se pot deplasa realmente în orice direcție geografică și în orice țară învecinată.

Amenințarea islamistă la adresa statului libian este destul de redusă, datorită milițiilor și a triburilor. Însă asta nu-i împedică pe islamiști să folosească teritoriile izolate – cu precădere cele din sud și sud-vest – ca și baze pentru organizarea de atacuri în țările învecinate, așa cum a fost de exemplu atacul asupra instalației de prelucrare a gazelor naturale de la In Amenas, Algeria, care se află foarte aproape de granița cu Libia și unde au murit și doi români în urmă cu mai bine de un an. Din acest motiv atât Algeria, cât și Mali, Egipt și Chad au fost nevoite să-și intensifice operațiunile de patrulare și de monitorizare a granițelor lor cu Libia.

 Concluzie

Libia suferă consecințele nu atât ale războiului civil, cât ale problemelor interne nerezolvate și într-un final lăsate moștenire de Muammar Gaddafi. Războiul nu a făcut altceva decât să scoată la iveală slăbiciunile și vulnerabilitățile deja existente și care s-au aflat mai mult sau mai puțin in stare latentă. Este aproape imposibil ca acestea să fie rezolvate prea curând, mai ales că Congresul Național General nu beneficiază de foarte de multe resurse financiare și umane, deci ne putem aștepta mulți ani de-acum încolo la un stat libian slab, divizat și aflat la limita supraviețuirii.

Leave a Reply

Your email address will not be published.