Evenimentele din 11 septembrie 2001 au schimbat radical paradigma securităţii internaţionale aducând în discuţie rolul religei ca factor  geopolitic în timp ce atenţia analiştilor se îndrepta către teza lui Samuel P. Huntington privind ciocnirea civilizaţiilor. Aşadar, este religia cauza acţiunilor teroriste sau efectul acestora, ca formă de justificare şi  legitimare în rândul populaţiei musulmane?

Pentru Aymeric  Chauprade,  raportul dintre geopolitică şi religie se întâlneşte atunci când  fie geopolitica foloseşte religia în atingerea unor obiective, fie atunci când religia urmăreşte atingerea unor ambiţii teritoriale.  În acest sens, este foarte interesant de observat că niciun atac Al Qaeda nu a vizat şi nici măcar nu a luat în calcul vreun lăcaş de cult. De altfel, toate conflictele dintre lumea occidentală şi cea orientală nu au urmărit decât ambiţii teritoriale, inclusiv cruciadele, al căror  scop oficial era unul religios. Un bun exemplu poate fi oferit de către prima cruciadă, considerată de altfel cea mai sângeroasă dintre toate, unde Raymond de  Saint-Gilles, unul dintre principalii conducători ai  campaniei, urmărea mai mult decât orice cucerirea principalelor centre comerciale, precum Tripoli sau cetăţile Tortosa şi Jebel. În ceea ce priveşte fundamentalismul islamic, atât de des folosit pe buzele multor analişti după 11/9, acesta a luat naştere  după cel de al doilea Război Mondial, odată cu eşecul naţionalismului şi socialismului în cadrul lumii musulmane, făcând din întoarcerea la valorile Coranului singura modalitate de a scăpa de sub dominaţia politico-economică a  Occidentului.

Într-o societate cu o economie bazată în mare parte pe consum  în care membrii acesteia nu pot fi stăpâni asupra propriului viitor şi nici măcar asupra zilei de mâine,   mesajul grupărilor teroriste s-a bucurat de o mare simpatie cu atât mai mult cu cât acestea deveneau adevărate mişcări sociale prin oferirea de ajutoare sau construirea unor infrastructuri necesare (drumuri, spitale, şcoli religioase, moschei ş.a.m.d).

În ceea ce priveşte doctrina teologică, grupurile teroriste au susţinut şi promovat  un jihad de tip ofensiv, întâlnit pentru prima dată în cadrul dinastiei abbaside ca formă de legitimare a expansiunilor teritoriale, total diferit de ceea ce propovăduieşte cu adevărat Coranul. Ceea ce trebuie însă specificat este că în comparaţie cu pelerinajul, mărturia de  credinţă, dania, postul sau rugăciunea, jihadul nu reprezintă una din obligaţiile fundamentale  ale credinciosului musulman, rolul său iniţial reprezentând, de fapt, lupta interioară a individului pentru a alege calea corectă şi morală a vieţii sale.

Reconceptualizarea jihadului şi transformarea sa în război sfânt are aşadar cauze  politice şi geopolitice decât probleme de natură teologică, luând astfel naştere aşa numitele forme ale jihadului defensiv, atunci când toată comunitatea musulmană este datoare să ajute un stat musulman atacat de un alt stat non-musulman, şi jihadului ofensiv prin supunerea la islamism  a întregii lumi. Un important rol l-a deţinut Sayyd Qutb, membru al Fraţilor Musulmani, cândva admirator al Statelor Unite şi Occidentului, devenit mai apoi principal contestatar al acestora, pe care le consideră dominate de forţe ale răului (jahilia). Nu trebuie omis nici rolul lui Abdullah Azzam, unii dintre mentorii lui Ossama bin Laden, în viziunea căruia jihadul trebuie să cuprindă chiar şi lupta împotriva musulmanilor consideraţi îndepărtaţi de valorile coranice”.

Mesajul jihadist promovat de grupările teroriste  a fost transmis astfel sub o formă denaturată de către imami, care  profitând de propria carismă şi lipsa de cunoştinţe a celor din moschei coroborată cu acţiunile umanitare ale grupărilor au reuşit să atragă cu mare uşurinţă numeroşi adepţi de partea lor.   Deşi iniţial Mohhamed le-a cerut luptătorilor săi să lupte în numele său, căci vor ajunge în Paradis, sinuciderea ca sacrificiu religios a fost interzisă atât de comunitatea sunnită, cât şi de cea şiită, ca urmare a asasinatelor sinucigaşe comise de către membrii Hassinilor din secolele XI-XII.

Această formă de luptă a renăscut  sub stindardul verde al jihadismului, tocmai din cauza mesajului transmis. Un studiu realizat de către Universitatea Cambridge şi condus de către  Mary  Sharpe ce s-a axat pe studierea teroriştilor din închisorile britanice a dovedit că nu problemele de apartenenţă sau  cele sociale sunt principalele motivări psihologice ce stau la baza realizării actului terorist, ci promisiunea întâlnirii în Paradis a celor 72 de virgine. Cu toate acestea, în Coran se specifică faptul că este de ajuns să fii un musulman credincios pentru a primi această răsplată, iar uciderea unor persoane nevinovate este un păcat ce  te va trimite în iad.

Din păcate, lipsa de cultură şi educaţie a reprezentat dintotdeauna un obstacol pentru înţelegerea adevăratelor evenimente petrecute pe scena relaţiilor internaţionale, lucru valabil chiar şi pentru lumea occidental, fapt demonstrat prin studiile ce arată că mulţi dintre aceştia nu consideră islamul ca fiind o religie a păcii.

În acest sens, pentru a combate terorismul internaţional trebuie să înţelegem că nu islamul este cauza sa, iar acest flagel al violenţei nu va înceta decât odată cu soluţionarea problemelor sociale, economice şi (geo)politice ale lumii musulmane.

  analize, islam, lumea islamica, lumea musulmana, religie