Indonezia: o singură graniţă, mai multe frontiere

Indonezia: o singură graniţă, mai multe frontiere

900px_Indonesia_Ethnic_Groups_Map_English.svg_323525743Indonezia, ţara cu cea mai mare populaţie musulmană din lume, este una dintre cele mai fărâmiţate regiuni de pe glob, datorită geografiei sale, dar mai ales mozaicului cultural al ţării.

Numărând circa 18.000 de insule – pe o suprafaţă asemănătoare cu cea a Statelor Unite ale Americii – şi o populaţie de aproximativ 240 de milioane de locuitori, dintre care 90 % musulmani, Indonezia deţine o importanţă strategică în regiunea Asiei, prin poziţia cheie pe care i-o dă ieşirea la Strâmtoarea Malacca. Acest lucru este reliefat şi de alăturarea conceptului de stat-pivot Indoneziei – noţiune care doreşte să descrie „capacitatea unui stat de a influenţa stabilitatea regională şi internaţională”.

Chiar dacă aceste aspecte, corelate cu o creştere economică în medie de 7,1 %, în decursul ultimilor 10 ani, ar transforma Indonezia într-o „cheie de boltă a zonei Asia-Pacific”, aceasta rămâne însă „un stat gata să explodeze”. Divizarea geografică a insulelor a dus la crearea a peste 300 de grupuri etnice şi tot atâtea limbi locale, cu discrepanţe demografice, religioase şi economice între regiuni, care încordează societatea şi afectează stabilitatea politică în zonă.

Toleranţa şi uşurinţa cu care Indonezia a adoptat secole la rând cultura şi religia statelor care au dominat-o, îşi face acum simţită prezenţa într-o manieră negativă, prin imposibilitatea deţinerii unei unităţi naţionale, dar mai ales prin imposibilitatea creării unei democraţii şi guvernări stabile.

Gravitând în jurul marilor poli culturali: China, India, Europa, Islam, Indonezia a fost victima imperialismului cultural, care a reuşit să schimbe imaginarul social secole la rând. Cea mai clară relicvă a acestui imperialism cultural, ce s-a abătut asupra Indoneziei în etape, este existenţa unui grup mare de etnici, dar şi a unui creuzet religios: islamism, creştinism, hinduism, buddhism, confucianism.

Java, Kalimantan, Sumatra şi Bali sunt cele mai importante insule ale Indoneziei, care din cauza diversităţii lor, dezvoltă tensiuni considerabile. Dacă Java este cea mai populată insulă (datorită deţinerii capitalei), cu 120 de milioane de locuitori, Sumatra deţine cele mai importante resurse ale ţării, în timp ce Kalimantan este o importantă zonă petrolieră, iar Bali este cea mai cunoscută zonă turistică. Tensiunea dintre insule „dă glas unei judecăţi destul de răspândite, potrivit căreia Sumatra produce şi Java cheltuieşte”.

Numeroasele mişcări proautonomie, generate de proasta relaţionare centru-periferie, pun sub semnul întrebării puterea Indoneziei de a exista ca stat în graniţele actuale.

Democraţia statului indonezian a fost clădită pe spezele unităţii naţionale, iar acest lucru se vede în prezent, prin modelul de autonomie, sinonim cu autoguvernarea, instaurat în multe provincii, care nu face altceva decât să arunce într-o criză totală existenţa statului indonezian.

Sub aspect economic, etnic şi religios are loc o regrupare a insulelor indoneziene, care gravitează către zone ce le oferă un grad mai ridicat de stabilitate. Sumatra, Kalimantanul de Vest şi Vestul Javei sunt atrase de Malaysia, în timp ce Sulawesi – insulă creştină – se identifică cu Filipine, iar Papua tinde să intre sub sfera de influenţă a Papuei Noua Guinee.

Degradarea teritorială a Indoneziei a început odată cu obţinerea independenţei Timorului de Est, în 1999, în urma amplului conflict iscat de anexarea regiunii din 1975, de către Indonezia.

Odată cu intensificarea „conflictelor liniilor de falie”, în Indonezia are loc o aducere în prim plan a două civilizaţii ancestrale, ce vor domina cultural sau economic Indonezia: islamică şi chineză. Chiar dacă Indonezia este o ţară preponderent musulmană, ea nu este un stat islamic. Acest lucru se datorează faptului că Indonezia nu a adoptat islamul pur, ci l-a adaptat culturii preexistente de pe teritoriul său.

„Indonezia devine un arhipeleag jihadic”, datorită extremismului islamic, care îşi face tot mai mult simţită prezenţa în regiune, pe fondul instabilităţii politice şi sociale. Acest extremism a făcut ca legea sharia să se aplice în peste 12 districte din ţară, interzicând alcoolul, prostituţia, apropierea între parteneri în public, dar impunând şi purtarea hijab-ului de către femei, cât şi dovada capacităţii de citire a Coranului înainte de admiterea la universitate. „Chiar dacă un stat corupt şi o economie în care masele sunt marginalizate fac ca jihadul să pară o forţă progresistă, în cadrul căreia se reafirmă importanţa individului”, în Indonezia se găsesc cele mai mari organizaţii musulmane din lume, care luptă împotriva shariatizării: Nahdlatul Ulama şiMuhammadiyah. Cele două sunt conştiente de conotaţiile negative ale unei politici radicale asupra unui stat instabil şi divizat.

Simion Mehedinţi afirma că „puterea naţiunilor creşte şi scade după cum creşte şi scade populaţia lor”, aducând în discuţie importanţa demografică a unui stat. Indonezia este statul ce deţine a patra populaţie din lume, aflată în continuă creştere. Adăugând acestui număr al populaţiei, religia islamică, avem premisele unei renaşteri islamice – principalul element geopolitic, care face important spaţiul musulman în lume.

Dar cum bine precizează Bogdan Denitch, atunci când ethos devine demos, rezultatul este un polemos,adică război. 

Samuel Huntington afirma că „extinderea numerică a unui grup generează presiuni politice, economice şi sociale asupra altor grupuri şi cauzează replici opuse”, iar acest lucru poate defini destul de bine situaţia Indoneziei.

Renaşterea islamică este modalitatea de modernizare a lumii musulmane, aflată în strânsă legătură cu valorile şi legile religiei islamice şi îşi doreşte o „reconstrucţie a societăţii”. Prin această renaştere islamică, ce a cuprins şi Indonezia, lumea musulmană apare ca o „triplă ameninţare la adresa Occidentului: politică, demografică şi de civilizaţie”.

Indonezia ocupă o importanţă strategică în lumea musulmană, prin deţinerea uneia dintre cele mai importante ameninţări ale momentului: demografia. Paradoxal, cea mai mare populaţie musulmană din lume, nu se află în Orientul Mijlociu, ci în Asia, iar efectele creşterii demografice indoneziene, corelate cu religia şi cultura islamică, devin o importantă armă îndreptată împotriva celorlalte civilizaţii.

Dacă am afirmat că islamul a fost şi este un element important în existenţa Indoneziei, în prezent civilizaţia chineză este cea care susţine şi chiar dirijează din umbră acţiunile statului indonezian. „O Indonezie din care ar lipsi cu totul bogăţia chinezilor ar fi o ţară aflată complet în lumea a treia.”

În Indonezia apare tot mai mult o populaţie chineză, care păstrează strânse legături cu ţara matcă: China şi influenţează decisiv economia indoneziană. Astfel Indonezia se transformă în „tamponul zonei de influenţă chineze”, gravitând tot mai mult în jurul Chinei. Prin înlocuirea investiţiilor americane – aflate în declin – cu cele chineze, care în schimb îi pompează petrolul şi gazele şi îl supraexploatează, aruncându-l în grave probleme ecologice şi de ecosistem, statul indonezian se poate transforma doar într-o „centură fragmentată de comete care orbitează în jurul Chinei” şi nu într-un satelit ce ar putea-o influenţa cât de cât.

Chiar dacă Indonezia deţine cea mai importantă poziţie strategică în regiunea Asiei de Sud-Est, acest lucru este umbrit de instabilitatea internă cu care se confruntă şi care a transformat-o într-o adevărată bombă cu ceas la nivel internaţional.

Leave a Reply

Your email address will not be published.