Independența Sudanului de Sud

Independența Sudanului de Sud

Sud-SoudanLa data de 9 iulie 2011 pe scena lumii a apărut un nou stat: Republica Sudanului de Sud. La data de 14 iulie a aceluiași an a fost admis în Organizația Națiunilor Unite, devenind al 193-lea membru al acesteia, iar la 28 iulie a fost admis în Uniunea Aficană, aducând numărul de membri la 54.

Independența vine ca urmare a unui referendum desfășurat între 9 și 15 ianuarie 2011, ale cărui rezultate au fost făcute publice la data de 30 iulie. Procentul celor care au votat în favoarea unei existențe independente a fost de aproape 100%. Acest lucru nu este surprinzător, având în vedere că locuitorii provinciilor sudice ale republicii Sudan au luptat timp de aproape jumătate de secol pentru a avea o țară proprie.

Populațiile din nord și cele din sud au ajuns să trăiască în aceeași entitate administrativă pentru prima dată în timpul stăpânirii turco-egiptene, care a avut loc între anii 1820 și 1882. În această perioadă nordul musulman arabizat a fost favorizat, sudul creștin și animist reprezentând o importantă sursă de sclavi pentru conducători. Independența Sudanului a venit ca urmare a revoltei conduse de către Mohammed Ahmed ibn al-Sayyid, care și-a luat supranumele de Mahdi, însemnând ”salvator sfânt”. În anul 1885, trupele sale cureceresc capitala Khartoum, creând un stat autocratic. Pentru locuitorii din sud aceasta a fost o perioadă mai dificilă decât precedenta, ca urmare a intensificării eforturilor de arabizare și islamizare, precum și a comerțului cu sclavi.

La 1898, trupele anglo-egiptene cuceresc Sudanul, care reprezenta o piedică în calea planurilor Imperiului Britanic de a stăpâni Africa pe axa Nord-Sud. În anul 1922, colonia este divizată, provinciilor sudice permițându-li-se segregarea până în anul 1947. În această perioadă, extinderea influenței arabe și musulmane în sud a fost stopată, încurajându-se aglofonia și creștinismul. În cea mai mare parte, autoritățile britanice au ignorat aceste teritorii; în schimb, a avut loc o intensă activitate misionară.

Intensificarea presiunilor venite din partea naționaliștilor nordici au dus la înlăturarea interdicțiilor de călătorie și stabilire în sud. Totodată, au început negocierile pentru dobândirea independenței, pe fondul tendinței de decolonizare apărute după al Doilea Război Mondial. Sudicii au fost excluși de la aceste negocieri, fapt ce le-a sporit neliniștea cu privire la măsura în care le vor fi respectate interesele. Această neliniște s-a dovedit a fi îndreptățită, nordicii nerespectând promisiunea făcută, de a crea un stat independent federal. În schimb, a fost adoptată varianta unui stat centralizat, în care să existe un primat nordic.

Ca urmare a acestor măsuri, în anul 1955, în sud a luat ființă a o mișcare secesionistă. Într-o primă fază aceasta a avut un caracter non-violent, pentru ca, în 1962, să înceapă un conflict armat care va dura zece ani. În anul 1972 are loc încheierea unui acord de pace, care prevedea o largă autonomie pentru provinciile sudice. Anii ’70 au fost pașnici pentru cea mai mare parte a lor. Însă, odată cu venirea unui nou deceniu, situația a început să se deterioreze. Președintele Joafar Nimeiri, care a avut un rol important în încheierea păcii, se confrunta cu o scădere a popularității atât în nord, cât și în sud. Drept urmare, a intrat într-o alianță cu partidele nordice aflate în opoziție și cu Frăția Musulmană, care nu vedeau cu ochi favorabili statutul sudului. Apoi, a încercat să impună un control centralizat asupra veniturilor petroliere provenite din exploatații aflate predominant în teritoriile sudice; a avut o tentativă de a construi un canal de irigații care ar fi afectat echilibrul ecologic și activitatea agricolă a locuitorilor din sud, eșuată ca urmare a protestelor acestora; a efectuat o serie de exproprieri în aceste teritorii; iar, în final, a abolit autonomia sudului. În consecință, în anul 1983, începe cel de al doilea război civil în Sudan, război care avea să dureze mai mult de două decenii.

Conflictul armat a încetat odată cu încheierea unui Acord Comprehensiv de Pace la 6 ianuarie 2005, care prevedea dobândirea autonomiei la data de 9 iulie a aceluiași an și organizarea unui referendum la începutul anului 2011. Conform așteptărilor, o majoritate foarte largă a votat în favoarea secesiunii. Autoritățile sudaneze au recunoscut noul stat, îndepărtând temerile legate de izbuncnirea unui nou război. Cu toate aceastea, situația rămâne tensionată. Două state aparținând Sudanului, Nilul Albastru și Kordafanul de Sud, includ provincii care au puternice legături politice și etnice cu Sudanul de Sud, care este suspectat că ar încuraja mișcări rebele aici. Statele se află la granița dintre cele două țări, graniță care nu este clar demarcată, iar instabilitatea servește Sudanului de Sud, creând o zonă tampon care săîi fie de trebuință în cadrul negocierilor privind demarcația, precum și în al celor legate de împărțirea veniturilor petroliere.

Majoritatea rezervelor de petrol deținute de către Sudan înainte de 9 iulie 2011 (aproximativ două treimi) se află pe teritoriul Sudanului de Sud, ceea ce afectează puternic veniturile autorităților de la Khartoum, care guvernează una dintre cele mai sărace țări din lume. Însă, pentru ca petrolul extras din Sudanul de Sud să poată fi comercializat, trebuie să tranziteze  teritoriul sudanez, pentru a ajunge în orașul Port Sudan, port la Marea Roșie. Sudanul de Sud nu are ieșire la mare, fiind dependentă de vecinul său nordic pentru valorificarea exporturilor. Acesta nu a întârziat să profite de situație, impunând taxe de tranzit cu o valoare ridicată, pentru a compensa pierderile bugetare cauzate de secesiune. În luna August, un transport de 600 000 barili de petrol a fost reținut în port pentru 24 de ore, motivația constând în neplata taxelor vamale. Nu se știe dacă eliberarea a venit în urma achitării obligațiilor pretinse.

Autoritățile de la Juba, actuala capitală a nou creatului stat, caută soluții pentru a reduce această dependență. O alternativă pentru ruta prin Sudan este reprezentată de proiectul coridorului Lamu-Sudanul de Sud-Etiopia, care ar transporta petrol sud sudanez și etiopian până în portul kenyan Lamu. Se are în vedere și construcția unei rafinării în această locație. Odată finalizat, coridorul ar întări poziția Kenyei ca cea mai puternică economie a regiunii Africii de Est, oferind un grad sporit de integrare a economiilor celor trei țări. Pentru Sudanul de Sud, pe lângă reducerea dependenței față de Sudan, ar prezenta beneficii și sub forma apropierii de Comunitatea Est Africană, la al cărei statut de membru aspiră. Coridorul reprezenită, însă, un proiect cu un termen de finalizare îndepărtat, întâmpinând o serie de obstacole, de la costuri ridicate la impactul potențial asupra mediului. În prezent, precum și în viitorul apropiat, economiile celor două Sudanuri rămân într-o stare de co-dependență, în special în domeniul extracției petroliere. Aceasta reprezintă principalul motiv al disputei pentru regiunea Abyei, de unde armata sudaneză a refuzat să își retragă trupele, și care rămâne, pentru moment, de facto sub stăpânire nordică. Toate aceste tensiuni au afectat industria petrolieră, a cărei pondere în cadrul surselor de venit este covârșitoare: 98% din bugetul Sudanului de Sud, 90% din cel al Sudanului. Este evidentă importanța acordată acestei resurse care, astfel, prezintă un uriaș potențial de a genera conflicte dintre cele mai violente.

Sudanul de Sud, ca un stat tânăr, aflat la început de drum, poate păși pe calea progresului, oferind cetățenilor săi posibilitatea de a se bucura de libertatea mult așteptată și cu greu obținută. Drumul va fi unul lung și anevoios, având în vedere situația precară în care se află în prezent. Depinde de autorități să profite de prețul ridicat al petrolului pentru a investi în diversificarea economiei și dezvoltarea țării. Dacă nu vor face asta, există riscul să vedem un nou stat dependent de variația cotațiilor resurselor energetice și/sau a materiilor prime, pentru care o scădere dramatică a acestora ar produce grave dezechilibre bugetare.

În prezent, dobândirea independenței continuă să genereze optimism, nu doar în țară, ci și în alte entități autonome care aspiră să se desprindă de state slab guvernate, precum Somaliland. În cazul majorității statelor africane, granițele administrative nu se suprapun unor granițe etnice, ceea ce a dus la existența unor populații având un grad ridicat de heterogenitate. Adesea, aceasta a generat conflicte violente și destabilizatoare. Când elementul etnic nu a costituit o cauză a confruntărilor, au existat alți factori, precum apartenența la clanuri, cum se întâmplă în cazul Somaliei. Unele țări au reușit să întărească gradul de coeziune a populației, însă potențialul de izbucnire a unor conflicte interne pe continenul african se menține la cote ridicate. Nu este, astfel, surprinzător că argumentul secesiunii găsește susținători. Cu toate acestea, au existat foarte puține cazuri de modificare a granițelor stabilite în perioada decolonizării. Independența Sudanului de Sud poate stabili un precedent, însă este puțin probabil ca numărul statelor africane să crească substanțial în următorii ani. Cel mai nou membru al O.N.U. și al Uniunii Africane va juca un rol în întărirea ideii de auto-determinare sau, dimpotrivă, în sumbinarea ei, în funcție de evoluția sa post-independență.

Leave a Reply

Your email address will not be published.