Genocidul din Rwanda

Genocidul din Rwanda

rwanda_689140656Masacrul petrecut în Rwanda în anul 1994 a relevat incapacitatea unei misiuni ONU de menţinere a păcii de a reacţiona eficient pentru protejarea civililor, una dintre responsabilităţile fundamentale ale organizaţiei internaţionale de securitate, dacă ţinem seama de obiectivele acesteia. Cu toate că era evident faptul că are loc un genocid şi nu un război civil, iar reprezentanţii unei etnii au fost ucişi în mod violent nefiind victime colaterale ale unor confruntări armate, iniţial s-a refuzat intervenţia în mijlocul evenimentelor pentru oprirea masacrului asupra civililor. Reacţia tardivă a făcut ca numărul morţilor să fie imens având în vedere perioada relativ scurtă de timp în care s-a desfăşurat uciderea civililor aparţinând etniei Tutsi. Amploarea evenimentului din Rwanda îl situează drept cel mai sângeros genocid din secolul XX.

După asasinarea preşedintelui ţării în aprilie 1994, extremiştii aparţinând etniei Hutu au preluat controlul asupra statului demarând o serie de masacre sângeroase împotriva etniei rivale Tutsi. Cum etnia majoritară Hutu a fost de-a lungul timpului marginalizată, reprezentanţii acesteia au  exacerbat ura interetnică prin intermediul mijloacelor de informare în masă.  Populaţia era astfel  încurajată să demareze acţiuni violente împotriva cetăţenilor aparţinând etniei Tutsi pentru a se răzbuna. Odată cu cetăţenii aparţinând etniei Tutsi au fost ucişi şi reprezentanţi ai etniei Hutu ce se împotriveau masacrelor. Pentru a extermina etnia Tutsi autorii genocidului au utilizat arme de foc, macete şi ustensile de grădinărit..

            Violenţele au durat timp de 100 de zile, perioadă în care au fost ucişi aproximativ     800 000 de oameni conform ONU şi Uniunii Africane şi 1 milion  de civili conform altor surse. De asemenea evenimentele violente au determinat apariţia unui număr imens de refugiaţi ce s-au îndreptat spre ţări precum Zair şi Congo.

            Organizaţia Naţiunilor Unite avea la momentul respectiv desfăşurată în Rwanda misiunea UNAMIR de menţinere a păcii. Datorită dotării inadecvate, dar şi faptului că nu dispunea de aprobările necesare implicării în conflict şi opririi efective a violenţelor, membrii misiunii au asistat neputincioşi la uciderea civililor. În lipsa unui mandat clar care să prevadă acţionarea pentru protejarea civililor, trupele ONU nu pot interveni pentru a stopa violenţele.

            Încă de la începutul atrocităţilor ţările occidentale, precum Franţa, Belgia şi Statele Unite şi-au retras membrii misiunilor diplomatice din Rwanda.  Mai mult ONU a refuzat suplimentarea trupelor, şi în ciuda insistenţelor comandantului misiunii UNAMIR din Rwanda, generalul Romeo Dallaire, a refuzat deasemenea autorizarea unei riposte armate pentru oprirea masacrelor.

            În ciuda faptul că  deţinea informaţii concrete privind demararea genocidului şi date privind amploarea şi evoluţia masacrelor, Statele Unite au refuzat să se implice în virtutea responsabilităţii de a proteja populaţia civilă. Mai mult SUA alături de Belgia  a decis  retragerea  trupelor ONU prezente în Rwanda, menţinând un  efectiv neînsemnat din personalul misiunii UNAMIR. Statele Unite ar fi putut împiedica transmiterea îndemnurilor la ură interetnică prin intermediul posturilor radio, cu ajutorul tehnologiei de care dispunea, însă nu a făcut acest lucru. Prin refuzul de a cataloga evenimentele drept genocid SUA a distorsionat perceperea atrocităţilor de către opinia publică, încurajând astfel şi alte state să trateze situaţia cu indiferenţă.

              E adevărat faptul că ONU a trimis ulterior misiunea UNAMIR II –  în iulie 1994, formată din 5 500 de militari salvând astfel vieţi omeneşti, însă intervenţia acestora a fost tardivă deoarece extremiştii Hutu îşi îndepliniseră deja planul sângeros, exterminând o mare parte din populaţia de etnie Tutsi. Cu toate că ulterior a fost creat Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda, reacţia actorilor statali şi non-satatali  ce puteau opri sau chiar evita actele de genocid a fost deplorabilă.

            Chiar dacă a fost adoptată drept o normă de drept internaţional responsabilitatea de a proteja populaţia unui stat împotriva abuzurilor grave, masacrelor sau altor acte violente, atunci când statul respectiv îşi dovedeşte incapacitatea de a acţiona pentru  respectarea drepturilor propriilor cetăţeni şi implicit apărarea lor de atrocităţi, aceasta nu a fost pusă în practică atunci când situaţia a cerut-o. Modul în care a reacţionat comunitatea internaţională faţă de genocidul din Rwanda demonstrează că responsabilitatea de a proteja rămâne un concept pur teoretic.

            Apar o serie de întrebări precum: De ce nu a intervenit SUA pentru încetarea masacrului? De ce ONU a diminuat numărul personalului misiunii UNAMIR odată cu începerea uciderii civililor? Având în vedere rolul său de lider mondial şi garant al păcii şi securităţii internaţionale, statul american deţinea responsabilitatea, dar şi mijloacele necesare de a acţiona ferm pentru a opri genocidul. S-a încercat explicarea reacţiei Statelor Unite argumentând fie că nu au fost informaţi privind incidentele violente, fie că se aflau în posesia informaţiilor însă au tratat situaţia cu indiferenţă, sau că au considerat că nu ar putea face nimic pentru oprirea masacrului.

            Pentru a se evita asemenea situaţii pe viitor ar trebui regândită funcţionarea instrumentelor ONU de gestionare a crizelor. În acest sens misiunile ONU de menţinere a păcii ar să primească mandate clare privind atribuţiile lor şi rolul acestora în protejarea civililor. De asemenea ar trebui revizuite şi resursele puse la dispoziţia acestora pentru a le permite implicare eficientă în stopare unui eveniment asemănător.

Leave a Reply

Your email address will not be published.