Generalul Juan Perón şi “Evita”

Generalul Juan Perón şi “Evita”

image30_1Peronismul, sau Justiţialismul, este o mişcare politică argentiniană care are ca fundament ideile şi programele asociate fostului preşedinte Juan Peron şi celei de a doua soţii, Eva Peron. Partidul său, care există şi astăzi, se numeşte Partidul Justiţialist, o asociere a cuvintelor “justiţie” şi “socialism”.

Pentru început voi încerca să realizez o scurtă prezentare a principalelor momente şi realizări din viaţa celor două personalităţi, Juan şi Eva Perón, ce vor influenţa pentru totdeauna, nu numai destinul unei ţări ca Argentina dar şi evoluţia şi mentalitatea Americii de Sud în ansamblu.

Juan Domingo Perón, născut la 8 octombrie 1895 şi decedat la 1 iulie 1974 a fost un om de stat argentinian, de trei ori ales preşedinte al Argentinei, de două ori în perioada 1946-1955 şi o dată în perioada 1973-1974. Militar de carieră, el a mai ocupat funcţia de Ministru al Muncii în cadrul guvernului militar din 1943 şi funcţia de Vicepreşedinte al Argentinei. Primul său mandat ca preşedinte al Argentinei s-a încheiat dezastruos, fiind exilat în urma unei lovituri de stat. Se reîntoarce în Argentina în 1973, fiind reales ca preşedinte, însă mandatul său a durat mai puţin de 9 luni, murind în 1974.

Născut în 1895, dintr-un tată cu origini italiene şi scoţiene şi dintr-o mamă cu sînge spaniol, şi nativ sud-american, Juan Domingo Perón începe cursurile şcolii militare, în anul 1911, la doar 16 ani şi apoi avansează, foarte rapid, în rang.

După doi ani absolveşte Colegiul Militar din Buenos Aires cu gradul de sublocotent. În 1926 este admis laEscuela Superior de Guerra (în limba română -Şcoala Superioară de Război) din Buenos Aires, pe care o absolveşte în 1929 iar în acelaşi an se căsătoreşte cu prima sa sotie, Aurelia Tizon.

În 1930 devine profesor de Istorie militară la şcoala pe care tocmai o absolvise, Escuela Superior de Guerra.În perioada 1930-1935 ocupă funcţia de secretar în cadrul Ministerului Apărării iar între anii 1936-1939 este ataşat militar în câteva ţări europene, printre care şi Germania şi Italia, unde urmăreşte cu interes ascensiunea regimurilor fascist şi nazist şi devine simpatizant al ideilor fasciste ale lui Mussolini.

La întoarcerea în Argentina este numit colonel şi creează, împreună cu alţi militari, Grupul Ofiţerilor Uniţi (în limba spaniolă “El Grupo de Oficiales Unidos”), prescurtat GOU şi  autodeclarat anticomunist, iar unul dintre cele mai importante momente se va petrece atunci când participă activ în cadrul loviturii de stat din 1943, îndreptată împotriva preşedintelui ales în mod fraudulos.

 Ca urmare a succesului loviturii de stat, Peron primeşte mai multe posturi în cadrul guvernului militar din 1943, de la postul de subsecretar în cadrul Ministerului Apărării la cel de Vicepreşedinte al Argentinei şi Ministru al Războiului. Dotat cu intuiţie politică şi fler social, Peron solicită înfiinţarea Secretariatului Muncii (mai târziu, Ministerul Muncii), în vederea adoptării de măsuri ce favorizează clasa muncitoare, la acea vreme, sectorul economic cel mai vitregit.

O răsturnare spectaculoasă de situaţie se va produce doi ani mai târziu, în 1945 când Juan Peron este înlăturat şi închis, fiind mai apoi eliberat cu ajutorul concubinei sale, viitoarea Eva Peron –“Evita”, care a organizat proteste populare masive pentru eliberarea sa.

La 24 februarie 1946 este ales ca preşedinte al Argentinei iar în cadrul discursului său, Peron a declarat că doreşte independenţa economică a Argentinei şi egalitate socială. Primul aspect, acela de independenţă economică, va avea un important ecou geopolitic pentru că presupunea neacceptarea implicării vreunei mari puteri, precum S.U.A., în politica internă şi mai ales externă a Argentinei.

În primii doi ani a naţionalizat Banca Centrală a Argentinei, Căile Ferate, flota comercială şi întreg transportul public, a plătit datoria externă a ţării şi a iniţiat numeroase reforme sociale şi economice prin faptul că a modernizat principalele ramuri ale economiei şi a înfiinţat numeroase spitale.

Iniţial, Argentina a avut o creştere economică spectaculoasă, datorată creşterii rapide ale exporturilor, însă creşterea economică a fost de scurtă durată. La începutul anilor `50 exporturile au scăzut, iar economia argentiniană a început să stagneze.

În primul mandat, Juan Peron a acordat azil politic unui număr mare de ofiţeri nazişti, ceea ce a atras numeroase critici din partea comunităţii internaţionale şi tot în urma unor critici tot mai virulente din partea oponenţilor, care îl acuzau de autoritarism şi de demagogie, în 1955, trei generali argentinieni organizează o lovitură de stat, în urma căruia Juan Peron este exilat.

Trăieşte ceva timp în Paraguay, Venezuela şi Republica Dominicană, după care se mută în 1958 în Madrid, unde o cunoaste pe Izabela Martinez, care urma sa devină a treia sa soţie şi totodată succesorul său la preşedinţia Argentinei.

La 11 martie 1973 în Argentina sunt organizate alegeri, în urma cărora este ales Hector Jose Camporra, un apropiat al lui Peron. Acesta organizează alegeri anticipate în octombrie al aceluiaşi an, când Peron revine şi este reales ca preşedinte însă moare după numai nouă luni, la 1 iulie 1974, fiind succedat de ultima sa soţie, Izabela Peron.

Maria Eva Duarte de Peron, născută în 1919 – după unele surse, deşi nu se ştie data exactă de naştere a acesteia – şi decedată în iulie 1952, a fost cea de-a doua soţie a preşedintelui Juan Domingo Perón.

A fost tot timpul apropiată de popor, de cei săraci, bătrâni şi orfani. Datorită influenţei sale, femeile au primit şi ele drept de vot în Argentia în 1947. Fundaţia Eva Peron, creată în 1948, a avut o contribuţie majoră la politicile sociale ale lui Juan Peron. Fundaţia, care dispunea de un buget anual de aproximativ 200 de milioane de dolari americani (în jur de două procente din bugetul naţional al ţării la acea vreme), avea 14.000 de angajaţi şi a ridicat sute de noi şcoli, clinici şi azile de bătrâni. În plus, a oferit celor nevoiaşi sute de mii de obiecte casnice, a sponsorizat consultaţii medicale şi burse şcolare. Unul dintre cele mai mari proiecte în care a fost implicată a fost construirea Oraşului Evita, azi parte din Buenos Aires, care includea 25.000 de locuinţe şi “Republica copiilor”, un parc tematic bazat pe basmele fraţilor Grimm.[6]

 

 Peronism-ul şi implicaţiile geopolitice

Peronismul, sau Justiţialismul, este o mişcare politică argentiniană care are ca fundament ideile şi programele asociate fostului preşedinte Juan Peron şi celei de a doua soţii, Eva Peron. Partidul său, care există şi astăzi, se numeşte Partidul Justiţialist, o asociere a cuvintelor “justiţie” şi “socialism”.

După normele politice tradiţionale, peronismul este dificil de clasificat, mai ales că a cunoscut mai multe faze de dezvoltare şi facţiuni. Ce se poate spune sigur este că Peron a avut o mare admiraţie faţă de fostul lider italian Benito Mussolini, fapt ce i-a determinat pe unii să catalogheze mişcarea sa politică ca fiind una fascistă, dar care poartă totodată o puternică amprentă locală. Alţii însă consideră peronismul mai apropiat de gaullism-ul francez, al generalului Charles de Gaulle.

Pentru a înţelege pe deplin peronismul trebuie luaţi în calcul şi cei aproape douăzeci de ani petrecuţi în exil în Spania generalului Franco şi cultul personal al Evei Peron, alintată de popor Evita. Mai trebuie spus că în anii ‘70 mai multe grupări distincte îl sprijineau pe Peron, de la stângişti până la naţionaliştii radicali.

Cu toate acestea, se pot distinge câteva repere constante ale ideologiei peroniste: un puternic guvern centralizat şi cu tendinţe autoritare, eliberarea ţării de influenţele străine, o simbioză între naţionalism şi democraţia socială, căutarea celei de a treia căi în ceea ce priveşte economia, diferită faţă de capitalism şi comunism, dar care să împrumute din ambele doctrine anumite elemente într-o manieră corporatistă, mergându-se până la conceptul naţionalizării marilor companii.

După cum am amintit la începutul acestui subcapitol, generalul Juan Domingo Peron a fost ales de trei ori preşedinte al Argentinei, după ce în prealabil a avut mai multe funcţii guvernamentale. Primul său mandat a început în 1946 iar al doilea în 1952. Nu a reuşit să termine acest mandat deoarece a fost răsturnat de la putere în 1955 de către o lovitură de stat a generalului Aramburu. A revenit în fruntea statului în 1973, dar a murit la vârsta de 70 de ani, în data de 1 iulie 1974.

În general, a scrie despre peronism este asemeni jocului cu o clepsidră, în funcţie de poziţia în care te afli, acesta poate părea plin de promisiuni împlinite sau vid cu dezamăgire. Un adevăr asupra căruia argentinienii nu se contrazic este imposibilitatea de a îl plasa pe Juan Peron, supranumit „părintele politic al ţării“, sub un semn de augur, clar determinat.

Pasiunile se dezlănţuie uşor şi se sting la fel, în Argentina, dar patima ideologică a secolului al XX-lea –peronism-ul – nu a dispărut niciodată, făcând din el o mişcare politică încă prezentă, la mai bine de 65 de ani de la creare.

            Fluxul masiv de populaţie rurală către marile oraşe, ca urmare a schimbărilor economice, dă naştere unei clase sociale care va constitui fundamentul mişcării peroniste. Peron îşi consolidează rolul, dar manifestă o ambiguitate ideologică ce, pînă în ziua de azi, îl plasează într-o zonă nedefinită pînă la capăt de stînga sau de dreapta. După cum declară unii istorici argentinieni: „În domeniul politic, gîndirea lui Perón era produsul unor influenţe multiple care variau de la naţionalismul catolic la falangismul spaniol şi de la fascism la socialism“.

            Măsurile iniţiate de el, însă, sînt simptomatice pentru un regim naţionalist populist – fortificarea relaţiei statului cu clasa proletară, încurajarea dezvoltării mişcării sindicale şi ameliorarea condiţiilor de viaţă a clasei proletare.

Discursul lui Juan Peron, difuzat la radio, după ce este eliberat de generalii care organizaseră lovitura de stat împotriva lui, încununează ziua de 17 octombrie 1945, dată care marchează oficial naşterea mişcării peroniste.

În februarie 1946, după ce generalul Juan Domingo Peron cîştigă alegerile prezidenţiale şi transformă Partidul Laburist în Partidul Peronist se inaugurează o eră de profunde reforme sociale, Industrializarea fără precedent, marile naţionalizări, stimularea producţiei, precum şi consolidarea puterii sindicale reflectă forţa statului autoritar, în absenţa unei burghezii industriale viguroase.

Pe fundalul finalului celui de Al Doilea Război Mondial, Argentina reduce volumul de importuri din ţările europene afectate, stimulând piaţa internă.

            „Justiţie socială“ este unul dintre termenii consacraţi ai peronismului, el s-a menţinut pînă în ziua de azi în inventarul social al mentalului colectiv local. Copleşit de o popularitate ce nu a mai fost atinsă în întreaga Americă Latină, preşedintele reformează Constituţia, în 1949, pentru a putea fi reales pe viaţă. Alte măsuri totalitare includ: arestarea disidenţilor, controlul şi hărţuirea presei, interdicţia partidelor de opoziţie de a se exprima în presă şi eliminarea din universităţi a profesorilor antiperonişti.

Figură paternalistă necesară într-o societate latino-americană, preşedintele Peron alege o metodă propagandistică unică: implicarea politică şi socială a Evei Duarte.

La sfârşitul primului deceniu din anii 2000, peronismul ocupă locul cel mai privilegiat al politicii argentiniene, deşi nenumăratele lui avataruri şi antagonisme, precum şi noile realităţi politice îl îndepărtează de rolul definit de coordonatele genezei sale sau îi anulează orice identificare cu acesta.

One Response to "Generalul Juan Perón şi “Evita”"

  1. Flori   30/03/2014 at 1:22 pm

    Excelent. Cat seamana astia cu noi!!! Fantastic!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.