Relaţiile Publice Militare, între marketingul păcii şi propaganda de război Geneza şi o mare parte din istoria Relaţiilor Publice (PR) sunt strâns legate de activitatea militară. Deşi formal se consideră că PR-ul a luat naştere pe tărâm american, iniţiativele de comunicare publică sunt mult mai vechi, descoperiri arheologice şi tratate antice de leadership politic indicând fără dubii o incidenţă a practicienilor acestei meserii în sisteme politice dintre cele mai diverse. O activitate veche de când lumea, la mare concurenţă cu “cea mai veche meserie”. În acele sisteme antice de organizare politică, precum şi în cele moderne, liderii politico-militari au fost principalii iniţiatori şi beneficiari ai comunicării sociale. De ce? Pentru că pentru perpetuarea puterii, aceştia aveau nevoie de legitimitate. O legitimitate exprimată sub diverse formule, de la reprezentantul lui Dumnezeu pe Pământ, la Mandatul Ceresc ce putea fi contestat şi revocat, până la mandatul dat de electorat. Iar legimitatea poate fi câştigată şi menţinută doar în momentul în care liderul este crezut.

Nevoia permanentă de a stăpâni câmpul ideatic al unei societăţi a fost unul dintre principalele motoare care au dus la dezvoltarea conceptuală şi instrumentară a profesiei de specialist pentru comunicare şi PR. Indicii importante ale acestei realităţi sunt constituite de folosirea intensă a tehnologiilor şi practicilor existente la un moment dat în cadrul unei societăţi, pe de o parte pentru motivarea, retenţia şi recrutarea soldaţilor proprii, iar pe de altă parte pentru descurajarea celor ai părţii adverse. De aici şi faptul că o parte a jargonului folosit de profesioniştii acestei meserii are ca origine terminologia militară. Cele două Războaie Mondiale au reprezentat o dezvoltare fără precedent a modelelor de comunicare şi a tehnologiilor folosite în lupta pentru stăpânirea mentalului. Iar acesta a fost doar începutul. Fiecare conflict armat al secolelor XX şi XXI a reprezentat o nouă motivaţie pentru folosirea cercetărilor de psihologie socială, de studii culturale şi mass – media, de sociologie a naţiunii, ori în domeniul tehnologiei informaţiei, care erau finanţate de ani de zile pentru a putea fi folosite în astfel de situaţii. Au fost sistematizate, formalizate şi instrumentalizate patologii comunicaţionale şi terapii împotriva lor, au fost introduse noi invenţii precum radioul, televiziunea, Internetul, şi folosite pentru agresiuni psihologice, războaie informaţionale şi mediatice, până la mai-noile agresiuni cibernetice.

Spre exemplu, în zorii secolului XX a luat naştere un gen special de film, filmul de război, cadru în care ficţiunea cuprinde realitatea, iar uneori o înlocuieşte de-a dreptul. Acesta a devenit un gen de discurs impregnat de ideologie şi istorie naţională, mai ales datorită parteneriatului dintre stabilimentul politico-militar şi complexul militar-industrial americane, şi Hollywood. Câţi dintre voi aţi remarcat faptul că ultimul război de uscat câştigat de armata americană a fost cel de-al doilea Război Mondial, unde nu au fost singurii victorioşi, restul iniţiativelor de acest tip fiind soldate cu înfrângeri ori cu lipsa victoriei, iar în film această dimensiune nu există? Sau îşi mai aminteşte cineva în ce ţară luptă Sylvester Stallone în Rambo III pentru principii ce ţin de “no man left behind”, ocazie cu care leagă şi niste prietenii conjuncturale? În şi pentru Afghanistan, portretizată ca un stat ce rezistă în faţa pierderii demnităţii şi identităţii sale. Această mică digresiune a fost făcută pentru a ne da seama de modalitatea cum, la nevoie, discursul poate fi modificat cu 180 de grade în funcţie de obiectivele de politică externă, care de cele mai multe ori sunt fluide.

 Însă nu numai SUA a folosit şi foloseşte acest instrument atât de la îndemână. O lungă listă de filme poate fi compilată din istoria cinematografică americană, germană, sovietică (şi lista poate continua) a ultimilor 100 de ani ce tratează subiecte ce ţin de protecţia teritoriilor şi a tradiţiilor moştenite, protecţie ce reclamă sacrificiu de sine. O sumedenie dintre ele au devenit studii de caz cu ajutorul cărora se ilustrează concepte şi noţiuni precum propagandă, manipulare, persuasiune, diferite modele şi teorii ale comunicării, ori pur şi simplu descoperiri din domeniul tehnologiei comunicaţiilor realizate în şi pentru război. Filmele de acest gen sunt folosite ca instrumente pentru strategii de marketing al păcii şi propagandă de război, şi ajută la recrutarea şi retenţia de personal militar prin prezentarea forţelor armate naţionale într-o lumină mitică, făcând apel prin imagini la structuri mentale moştenite, la arhetipuri, valori, şi la un stil de viaţă general împărtăşit şi care trebuie apărat cu orice preţ, iar limbajul folosit devine Creator de realitate. O ilustrare uşor neconvenţională a modului cum funcţionează mecanismele comunicării instituţionale şi ale psihologiei cognitive şi de grup, mai ales în cadrul unei crize politico-militare, fie ea reală ori creată, se regăseşte în Wag The Dog, film ce a devenit un clasic printre specialiştii de comunicare şi Public Affairs ai Pentagonului.

Şi România a experimentat cu filmul de război ori cu clipuri motivaţionale, atât în perioada comunistă, cât şi post-comunistă în cadrul unor campanii de PR pentru atragerea de viitori SGV. Trecerea la o armată de voluntari a pus Ministerul Apărării Naţionale în competiţie directă cu mediul privat, unde competenţele şi abilităţile sunt mai bine recompensate în ceea ce priveşte beneficiile materiale, iar Ministerul s-a văzut pus în situaţia de a se poziţiona psihologic în mentalul colectiv ca angajator.

Odată cu apariţia noilor instrumente, mijloace şi tehnici de acţiune comunicaţională, s-a destrămat încet dar sigur monopolul informaţional al marilor birocraţii politico-militare. Democratizarea mijloacelor de comunicare în masă şi creşterea accesului la aceste mijloace prin costurile foarte reduse pe care le presupun au dus întotdeauna la căderea sistemelor de gestionare totalitară a informaţiilor. Progresul tehnologic şi răspândirea accesului la el nu a dus în mod necesar la o curbă descendentă a cenzurii, dimpotrivă. I-au oferit acesteia şansa de a se adapta noilor provocări folosind tehnologia superioară care a pus-o în pericol pentru a-şi spori pe cât posibil succesul. În ceea ce priveşte folosirea tandemului propagandă – cenzură în timpul conflictelor, există studii de caz bine realizate cu privire la propaganda de război folosită după anul 1990 în mai toate conflictele armate notabile. Din majoritatea derivă concluzia că o victorie armată nu înseamnă cu necesitate şi o victorie mediatică, indiferent de procedurile de siguranţă ce conduc dibaci la constituirea unui singur emitent de mesaj, iar o intervenţie militară motivată superficial sau care nu acordă atenţie suficientă păstrării sprijinului comunităţii naţionale şi internaţionale precum şi moralului soldaţilor, se poate solda cu un eşec dureros, deşi poate avea la bază motivaţii dintre cele mai altruiste.

  armata, fortele armate