Gabriela Ioniţă, editor la Cadran Politic şi specialist pe probleme ce ţin în principal de Federaţia Rusă şi Comunitatea Statelor Independente, a avut amabilitatea de a accepta un interviu în care să discutăm despre politica internă şi externă a Rusiei. Această primă parte a interviului tratează exclusiv aspecte ale politicii externe a Federaţiei Ruse şi provocările pe care le are de rezolvat.

Marius Lefter (M.L.): Care este poziţia Moscovei faţă de Politica de Vecinătate a UE ?

Gabriela Ioniţă (G.I.): Conform Comisiei Europene de Afaceri Economice şi Financiare, Politica europeană de vecinătate (PEV), lansată în 2003, prevede transformarea treptată a relaţiilor comerciale şi de cooperare tradiţionale, în vederea obţinerii unui grad de integrare mai ridicat între UE şi ţările vecine. Pe plan economic, PEV le oferă acestor ţări relaţii comerciale preferenţiale, o participare pe piaţa internă a UE, o legătură mai bună cu Uniunea (de exemplu în sectoarele energiei, transportului şi telecomunicaţiilor), posibilitatea de a participa la anumite programe ale UE şi o asistenţă financiară şi tehnică substanţială. Deşi Rusia nu se încadrează aici, putem uşor constata că multe din obiectivele menţionate în planurile de acţiune ale ţărilor partenere se regăsesc şi în proiectul Parteneriatului Strategic pentru Modernizare între Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană. Mai mult, Rusia a demonstrat că are pârghii suficiente pentru a-şi menţine influenţa în străinătatea sa apropiată – noua vecinătate a Europei-, iar existenţa în arealul său de influenţă a unor ţări care să împărtăşească valorile fundamentale şi obiectivele UE,  ţări aflate  în relaţii de cooperare  întărită cu  ţările membre, presupunând inclusiv un nivel ridicat de integrare economică şi politică, nu poate fi decât benefică pentru economia rusă. Din păcate, aceleaşi pârghii de influenţă au demolat politica de vecinătate în Ucraina şi Belarus. Preşedintele Medvedev amintea că Rusia are nevoie acută de tehnologia europeană, de diversificare economică şi de noi standarde care să fie competitive pe o piaţă comună. În mod teoretic, piaţa liberă se autoreglează în funcţie de cerere şi ofertă. În realitate, lucrurile sunt mult mai nuanţate. Când vorbim de un spaţiu economic comun ruso-european, considerăm că Rusia va fi obligată să se modernizeze dacă va dori să fie cu adevărat competitivă. În mod normal, acelaşi lucru ar trebui să funcţioneze şi pe pieţele ţărilor din noua vecinătate. Ucraina şi Belarus sunt două exemple de îngropare a politicii de vecinătate în favoarea propriilor interese. Despre rolul României ca ţară frontalieră a UE, relaţia cu Republica Moldova în special, dar şi cu Ucraina sau Georgia, şi cum am putea avea de câştigat din acest context e deja o altă discuţie.

M.L.: Pentru că aţi amintit despre pârghiile Moscovei privind propriile interese… Cum se vede în acest context problema scutului anti-rachetă şi cum credeţi că vor evolua lucrurile în acest sens ?

G.I.: Deşi nimeni nu a recunoscut oficial, Strategia de Securitate promovată de preşedintele Medvedev pare să fi fost un eşec (iar revenirea la Kremlin a lui Vladimir Putin va înlocui discursul soft al actualului preşedinte cu discursul dur şi pragmatic arhicunoscut opiniei internaţionale). Eşecul nu vine din faptul că Strategia propusă este greşită, ci mai degrabă din perpetuarea la nivelul cancelariilor europene a unei neîncrederi şi reticenţe faţă de Rusia atunci când vine vorba de alianţe strategice de securitate. În plus, să nu omitem că aşa controversată, reformată încă doar la nivel teoretic, blamată pentru influenţa exercitată de US, Alianţa Nord-Atlantică reuneşte ţările de top ale UE. Ţări aflate permanent în vârtejul crizei economice din 2008 încoace, deci suficient de opace la propuneri de strategii de securitate care să le solicite şi mai mult decât o fac cele în care sunt deja angrenate. Pe de altă parte, resetarea relaţiilor dintre Rusia şi US a continuat să fie bântuită de fantomele Războiului Rece, în ciuda declaraţiilor oficiale pozitive. Refuzul US de a achiesa la responsabilitatea sectorială a scutului anti-rachetă aşa cum este văzută aceasta de la Moscova, anunţul de amplasare a elementelor scutului în România (fără ca discuţiile cu partenerii ruşi din cadrul Consiliului NATO – Rusia să fi ajuns la un acord/dezacord clar formulat), Parteneriatul Strategic între România şi US au erodat cam tot ce s-a resetat. Obama a fost invitat la Kremlin imediat după alegerile parlamentare din decembrie din Federaţia Rusă. Mulţi analişti s-au întrebat ce ar mai avea să-şi spună pe chestiunea scutului cei doi preşedinţi, unul pe final de mandat – Medvedev şi celălalt cu şanse incerte de a obţine un al doilea mandat – Obama. Nimeni nu pare să ştie. Cu atât mai mult cu cât Obama pare mai preocupat de situaţia internă decât de politica externă în acest moment. Dar ne putem reaminti că preşedintele Medvedev a avertizat cu ceva tip în urmă că un eşec al negocierilor pe scutul antirachetă va însemna şi rezilierea Tratatului Start 2 – obiectiv prioritar al mandatelor celor doi preşedinţi. Un lucru este cert – la Summitul de la Chicago din mai 2012 se vor întâlni preşedinţii Obama şi proaspăt reinstalatul la Kremlin, Vladimir Putin. Opţiunile rămân deschise.

M.L.: Cu ce diferă Uniunea Eurasiatică de Comunitatea Statelor Independente ?

G.I.: Anunţarea proiectului de creare a Uniunii Euroasiatice a fost percepută de media occidentală ca o ştire de headline, deşi pe planşa de la Kremlin se lucrează de foarte mult timp la cristalizarea sa. În acest context avem de-a face cu o diferenţă mai degrabă de viziune căreia i se subordonează una de obiective pe termen mediu şi lung. Cel puţin teoretic. Faptic, lucrurile nu arată prea optimist, constituirea Uniunii Euroasiatice fiind considerată chiar de importanţi economişti ruşi mai degrabă doar un subiect de campanie electorală. Recent, într-un interviu pe principalul canal naţional de televiziune, premierul Vladimir Putin a dorit să sublinieze că reunirea celor cinci economii va crea un pol suficient de puternic pentru a constitui un pod între Uniunea Europeană şi dinamica regiune spre care s-au îndreaptat toate privirile în ultimul deceniu – Asia Pacific. În replică, economistul Vladislav Inozemtsev se întreba retoric într-un articol publicat în Washington Post ce fel de pod s-ar putea construi cu infrastructura depăşită a Rusiei ? Privind cifrele, desigur, chiar şi un neiniţiat în economie se poate întreba ce impact poate avea un pol economic a cărui capacitate totală e mai puţin de un sfert din GDP-ul Uniunii Europene sau al Chinei. Totuşi, susţinătorii proiectului susţin că sunt şi rezultate vizibile în cadrul criticatei CSI, rezultate ce vor fi extinse. Potrivit lui Valeri Korovin, numai în prima jumătate a anului 2011 a crescut cu o treime cifra de afaceri totală a celor trei ţări din cadrul Uniunii Rusia – Kazahstan – Belarus. Este preconizat că până la sfârşitul anului se va ajunge la 100 miliarde dolari, ceea ce ar fi o creştere cu 13% faţă de anul trecut. Şi volumele comerţului transfrontalier dintre Kazahstan şi Rusia au cunoscut cea mai rapidă creştere din ultimul deceniu – mai mult de 40%. Desigur, scepticii ar putea invoca faptul că preconizata Uniune Monetară sau chiar Tratatul Comun de Securitate au eşuat, nefiind agreate de aproape jumătate dintre ţările membre. Este în acest caz reluarea unei astfel de idei sortită eşecului ? Nu. Cel puţin nu ideologic. Vladimir Putin ştie că ruşii sunt încă nostalgici după măreţia vechiului imperiu. Dar se doresc a fi şi europeni. Dezvoltarea treptată a Uniunii Euroasiatice în viziunea exprimată în cadrul Summitului de la Lisabona e o temă care îi poate asigura lui Putin fundamentul ideologic pentru următorii 12 ani.

M.L.: Să înţelegem că vorbim de o reconstituire a fostei URSS ? Sau mai degrabă de o reformare a Comunităţii Economice Eurasiatice ?

G.I.: Chiar ceva mai mult în ultimă instanţă. Comunitatea Economică Eurasiatică (EurAsEc) viza o construcţie în contra-partidă la Uniunea Europeană, iar obiectivele sale privind spaţiul economic comun, libera circulaţie şi asigurarea unei dezvoltări economice şi integrări dinamice pe piaţa internaţională aveau un pivot central, Federaţia Rusă, care îşi asigura astfel rolul de putere economică regională. Pentru Comunitatea Statelor Independente, legatară a moştenirii post-sovietice, ora exactă a bătut mereu din turnul Kremlinului. Explicabil, de vreme ce toate statele vizate ca parteneri sunt conduse de regimuri autoritare agreate în virtutea binecunoscutei ipocrizii funcţionale. În plus, pentru Rusia e vital să îşi păstreze controlul asupra resurselor uriaşe ale regiunii. În schimb, odată cu recent şi intens promovata Uniune Eurasiatică, Rusia face clare intenţiile sale de revenire la statutul de putere. Şi nu una oricare. Ci acea Rusie creştin-ortodoxă cu menirea mesianică de a media construcţia unei super-puteri de la Lisabona la Vladivostok, capabile să contrabalanseze puterea Statelor Unite ale Americii, a Chinei şi a aliaţilor acestora din zona Asiei Centrale sau Americii Latine. De altfel, probabil deloc întâmplător, Aleksandr Dugin – cel mai fervent susţinător şi promotor al ideilor eurasianismului – , va prelua de la începutul lunii decembrie secretariatul general al Uniunii Rusia – Kazahstan – Belarus, nucleu al preconizatei Uniuni Euroasiatice. Primul pas în această construcţie în afara arealului sovietic ar fi cooptarea Serbiei şi republicii Munte Negru. Discuţii există, dar e prea devreme pentru a vorbi de rezultate concrete. Apoi e bine să ne amintim şi de disponibilitatea Rusiei privind un ajutor (ce-i drept, infim – 10 miliarde de euro) pentru economiile europene. Iar Christine Lagarde, şefa FMI este aşteptată la Moscova pentru discuţii pe această temă. O deschidere generoasă în schimbul căreia se va cere ceva, chiar dacă nu oficial ci pe canale diplomatice. Iar acel ceva va viza finalizarea mai rapidă a discuţiilor privind Pactul de Modernizare şi crearea unui spaţiu economic comun cu Uniunea Europeană. Şi nu în ultimul rând, putem considera aceasta următorul pas în strategia putiniană pe termen lung. În fond, primul mandat al lui Putin a scos Rusia din marasmul lăsat de predecesorul Elţîn, cel de-al doilea a reconstituit capacitatea de putere regională, iar cel de-al treilea va încerca readucerea Rusiei în rândul puterilor mondiale de prim rang. De fapt, pe viitor va fi interesant de văzut dacă nu cumva istoricii vor considera că tocmai mandatul preşedintelui Medvedev a însemnat stagnarea atât de clamată de criticii fervenţi ai revenirii premierului rus la cârma Federaţiei.

M.L.: Prin votul de abţinere din cadrul Consiliului de Securitate al ONU şi apoi criticarea vehementă a intervenţiei NATO din Libia, uitând că veto-ul său ar fi stopat aprobarea rezoluţiei 1973, Rusia pare că a încercat să se erijeze ca arbitru pentru pace în Libia. Concomitent, Rusia a încercat să profite în plan economic, prin faptul că tulburările din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord au dus la o scădere a output-ului unor petro-state din zonă. În acest context, care pare a fi strategia de politică externă a Rusei în regiune ?

G.I.: Rusia nu a încercat să se erijeze ca mediator în conflictul din Libia. Consultările înaintea votului pe rezoluţia privind intervenţia din Libia au arătat clar în ce parte înclină balanţa cu un vot de abţinere din partea Chinei. Iar preşedintele Medvedev a dorit să puncteze pe plan internaţional. Ceea ce a şi reuşit. Însă gestul său a fost aspru criticat în plan intern, considerat ca fiind o trădare a intereselor Rusiei în regiune, dar şi a tradiţionalei prietenii cu Libia. E greu de presupus că la Kremlin nu s-a ştiut cum vor evolua lucrurile pe tărâm libian, deci invocarea ulterioară a faptului că termenii rezoluţiei au fost încălcaţi nu pare a fi prea credibilă. Mai degrabă, Dmitri Medvedev a încercat să mai salveze ce se putea salva din popularitatea sa în plan intern. Lucru care nu l-a salvat însă de a-l numi pe Vladimir Putin ca următor candidat la preşedenţia Federaţiei Ruse. De fapt, Rusia a revenit la politica sa tradiţională şi la atitudinea binecunoscută în cadrul Consiliului de Securitate al ONU. În schimb, în intenţia de a-şi proteja interesele în Orientul Mijlociu, Rusia a încercat să medieze situaţia din Siria. Cu rezultate greu de cuantificat, ca să nu spunem inexistente. Opoziţia sa privind o rezoluţie ONU cu privire la Siria (ce-i drept, sprijinită involuntar de indecizia mai multor membri ai Consiliului de Securitate după operaţiunile din Libia) confirmă ceea ce spuneam mai sus: Rusia se doreşte a fi un decident major şi chiar un oponent major atunci când interesele sale o dictează. Iar dacă aruncăm o scurtă privire asupra contractelor comerciale dintre Rusia şi Siria sau Iran, e uşor de observat că aici interesele sale dictează.

  gabriela ionita, interviuri