În ultimii ani au existat două tentative de a rezolva această problema reglementării juridice a sistemului naţional de securitate al României, una în 2005, iar o alta în 2007. Ambele au eşuat în mod lamentabil prin abandonarea proiectelor legislative. Acest fapt a dus la o criză de reglementare a activităţii instituţiilor componente, o criză ce are implicaţii profunde atât la nivel constituţional, cât şi instituţional.

Prima chestiune care mi-a atras atenţia de la primul contact cu actualul cadru juridic este că acesta nu mai poate constitui cadrul legal al sistemului securităţii naţionale. Statutul de stat membru NATO şi UE necesită modificarea legislaţiei din domeniu în conformitate cu acest statut. În UE nu există un aquis comunitar în domeniul securităţii naţionale, însă multe dintre statele europene membre ale UE sunt şi membre NATO, iar sub umbrela securităţii colective, principii şi practici comune de funcţionare şi acţiune au fost formulate.

Multe lucruri s-au întâmplat şi s-au schimbat în mediul internaţional de securitate în ultimii 20 de ani, iar Legea Siguranţei Naţionale, promulgată în 1991, nu mai poate răspunde cerinţelor şi nevoilor euro-atlantice de securitate ale României. Parţial, această problemă s-a dorit a fi rezolvată prin legile de funcţionare ale serviciilor naţionale şi structurilor departamentale de intelligence, dar nici acolo lucrurile nu sunt tocmai în ordine.

O altă problemă cu Legea 51/1991 este că acoperă doar o componentă a securităţii naţionale, şi anume siguranţa naţională. Mai mult, ţinând cont de faptul că la ora adoptării Legii 51/1991  România încă nu avea o Constituţie, şi de faptul că Legea Siguranţei nu oferă fundamentul legislativ necesar pentru decizii sau acţiuni care au făcut să participăm în prezent în trei războaie cu trupe ori tehnică, ori pentru amplasarea unui scut anti-rachetă al NATO pe teritoriul României, starea de legalitate, menţionată în Lege,  nu este îndeplinită. În ceea ce priveşte activitatea forţelor armate române, precum şi a ofiţerilor de informaţii – fie ei sub acoperire sau nu – un principiu simplu de drept spune că nu trebuie să creezi o lege fără a constitui mai întâi condiţiile şi contextul respectării sale. Iar acest principiu, acum, ca şi în momentul creării legii, nu este respectat.

În ceea ce priveşte ameninţările la adresa securităţii naţionale incluse în lege, prin natura lor amintesc de pericole specifice epocii bipolarismului. Din enumerarea acestora lipsesc cu desăvârşire riscuri şi ameninţări actuale cu impact major asupra securităţii naţionale şi a cetăţeanului precum cele ecologice, riscuri şi ameninţări societale, sistemele educaţional şi de sănătate publică precare, criminalitatea transfrontalieră, corupţia, proliferarea armelor de distrugere în masă, cyber-criminalitatea, ş.a. Mai mult, dintre cele 12 alineate ale articolului, doar în două dintre acestea se vorbeşte succint despre cetăţean şi ameninţările la adresa lui, accentul punându-se pe componentele expresie instituţională a statului şiteritoriu. Ideea de Stat – exprimată prin coeziune, conştiinţă de sine şi solidaritate -, şi cetăţeanul sunt aproape neglijate, excepţie făcând art. 4 şi 16, dar care vorbesc foarte general, vag şi interpretabil despre o ecuaţie fundamentală, securitate naţională – drepturile şi  libertăţile cetăţeanului.

Ca ultime chestiuni care ţin de modul cum răspunde Legea Siguranţei Naţionale cerinţelor naţionale de securitate, menţionez alte două articole surprinzătoare. În primul rând, conform art. 11, Preşedintele României nu are dreptul să primească produsele analitice ale serviciilor de intelligence, întrucât nu se află enumerat printre beneficiarii de drept ai acestui tip de produs. Prin urmare, pe ce fundament juridic primeşte Instituţia Prezidenţială buletinele informative? În acest moment, acest impediment a fost oarecum rezolvat prin faptul că Preşedintele României îndeplineşte şi funcţia de Preşedinte al CSAT. În al doilea rând, prevederile art. 10 din Lege cu privire la comunicarea informaţiilor rezultate din activitatea de intelligence – activitate care este secret de stat – nu se aplică doar ofiţerilor de informaţii, ci şi beneficiarilor informaţiilor, adică inclusiv procurorilor sesizaţi cu săvârşirea unor infracţiuni. Cu alte cuvinte, scurgerilor de informaţii din interceptările telefonice despre viaţa privată a celor interceptaţi, indiferent cât de “cu mandat” sau „fără mandat” sunt, ar trebui să li se aplice pedeapsa prevăzută cu închisoarea de la 2 la 7 ani, pedeapsă prevăzută de art. 21 din Lege.

Problema reglementării domeniului securităţii naţionale şi a activităţii serviciilor de intelligence este veche şi cu rezonanţe puternice asupra modului cum funcţionează acestea. Iar spaţiul public reacţionează, prin intermediul instituţiilor mass media şi cu efecte diverse asupra publicului. Stilul jurnalistic axat pe senzaţional perpetuează un soi de paranoia la nivelul publicului cu privire la activitatea ofiţerilor de informaţii. Aceasta duce, pe de o parte, la o legitimitate scăzută şi la greutăţi suplimentare şi inutile mai ales în munca operativă. Dacă problema reglementării juridice a sistemului naţional de securitate nu este rezolvată cât de curând, legitimitatea acestor instituţii va fi pusă în pericol iar sprijinul popular, şi aşa încă mult prea slab faţă de cât ar fi necesar pentru a avea un statut apreciat, în loc să se afle pe un trend ascendent, va fi în continuă scădere. Dacă dorim ca noţiunea de stat de drept să prindă mai mult contur, avem nevoie  şi de o Lege a Securităţii Naţionale.

  legislatie, romania, siguranta romaniei, sistem national de securitate