“Actually, in its purest form, Islam is incredibly tolerant. That makes what’s going on in the world really bizarre.” – Steve Earle

Astăzi, creştinătatea sărbătoreşte Învierea Domnului, un moment de calm, reflecţie şi bucurie pe care îl petrecem alături de familie şi prieteni.

Din păcate, nu acesta este şi cazul pentru Filaret Moţco, funcţionar român la ONU. Acesta a fost ucis pe 1 aprilie de către o mulţime furioasă în Mazar-i-Sharif, Afganistan. Motivul?

“Excesul de zel” religios şi provocările lansate de Pastorul Terry Jones din Florida, care pe 21 martie a.c. a “judecat, condamnat la moarte” şi ars o copie a cărtii sfinte a Islamului, Coranul.

Chiar dacă acţiunile de acest gen sunt regretabile şi denotă o intoleranţă religioasă condamnabilă, răspunsul extrem de violent al protestatarilor din Afganistan a fost un caz şocant dar particular, nu generalizat la nivelul întregii lumi islamice.

Să fie oare acest eveniment doar un episod din profetica “ciocnire a civilizaţiilor” despre care vorbea Samuel P. Huntington? Sau oare asistăm la un caz clasic de manipulare religioasă în scopuri politice?

Aşa cum afirma în cursul anului trecut episcopul de Washington, John Bryson Chane, este contraproductiv să încercăm să tratăm separat politica de religie sau, în particular, domeniul relaţiilor internaţionale de religie. Aceste două aspecte esenţiale ale sferei sociale au fost de milenii într-o stransă legatură. Separarea Bisericii de Stat în lumea occidentală (fapt ce însa nu s-a petrecut în toate statele islamice) nu a rupt legătura între politic şi religios, ci doar a facut-o mai subtilă, mai greu de controlat.

Paradoxurile lucrează împotriva păcii de această dată. Avem, pe de de-o parte, paradoxul libertăţii de exprimare din SUA care permite existenţa şi desfăşurarea activităţii pentru o pleiadă de culte dar nu poate pedepsi acte de intoleranţă religioasă precum cel înfăptuit de Terry Jones. Pe de alta parte, paradoxul secularizării occidentale treptate şi a impactului pe care acest fapt îl are la nivelul dialogurilor interconfesionale (în general, dar cu lumea islamică în special) – Occidentul are tot mai puţini lideri religiosi “cu greutate” care să poată purta un dialog paşnic şi credibil cu corespondenţii lor islamici. Sau cel putin să arate disponibilitatea pentru acest dialog, în măsura în care, fără a apela la sincretism religios, ambele religii pot găsi nu doar un substrat Abrahamic comun ci şi nenumărate pasaje în Biblie, respectiv Coran, pentru apelul la coexistenţa paşnică şi toleranţă reciprocă.

Ar apărea astfel noţiunea de diplomaţie religioasă.

Promovarea dialogului interconfesional într-o manieră cvasi-diplomatică ar diminua profunzimea “riftului” huntingtonian şi, poate mai important, ar reprezenta un obstacol stânjenitor în calea unor factori politici ce ar încerca să folosească religia drept element de manipulare a maselor pentru atingerea unor interese politice, de multe ori belicoase.

Mai mult, un dialog la acest nivel ar atinge acele straturi sociale extrem de sensibile la impactul mesajului religios şi ar putea stinge într-un mod nonviolent animozităţi ce durează de mult timp. Occidentul, orbit de paradigma secularizării nu a luat în calcul faptul că un dialog diplomatic strict laic nu ar putea avea un impact prea mare pentru populaţia puternic religioasă din multe state islamice. În aceste condiţii, chiar dacă liderii din acea regiune sunt capabili de un dialog constructiv cu Occidentul, insurgenţa fundamentalistă islamică găseşte un mediu social propice pe care să îşi desfăşoare activităţiile sau din care să recruteze pentru acte de terorism cu finalitate politică. Aşa cum remarca generalul în retragere Stanley McCrystal pentru Foreign Policy, pacea în conflictele ce implică tactici de guerilla poate fi impusă doar dacă câştigi de partea ta populaţia civilă. Şi văzând cât de sensibile sunt anumite grupuri sociale din acele zone de conflict (Irak, Afganistan) la mesajul religios, nu ar fi mai înţelept să se apeleze la un limbaj religios moderat (şi nu unul clasic laic) pentru a însufla spiritul păcii?

Evident, pentru a se ajunge la aşa ceva ar însemna ca cel puţin câţiva lideri religioşi locali cu credibilitate sporită să fie deschişi la ideea unui dialog interconfesional cu clericii occidentali şi poate că va mai dura până se va ajunge acolo, dar în nici un caz nu trebuie neglijat acest canal de dialog.

În concluzie, aş dori să subliniez ideea că nu ma refer la acest dialog interconfesional ca la un instrument cinic, privit dintr-o perspectivă utilitaristă, care ar putea fi folosit pentru stingerea unor conflicte în care substratul religios este folosit drept catalizator de către diverşi actori politici. Doar că, aşa cum afirma şi episcopul John Bryson Chane, poate că este timpul să părăsim paradigma îngustă a diplomaţiei strict laice atunci când partenerul de dialog este reprezentat de o ţară cu o populaţie cu puternice credinţe religioase. În fond, atât Islamul, cât şi Creştinismul (exculzând în ambele cazuri facţiuniile extremiste) preţuiesc pacea. De multe ori singurul lucru de care este nevoie pentru a o atinge este de o interpretare binevoitoare a textelor sacre şi de toleranţă şi respect reciproc.

  diplomatie, religie, religioasa