Cursa pentru Arctic

Cursa pentru Arctic

iceberg__wideHarta energetică a lumii este departe de a fi stabilită, iar Arcticul joacă un rol fundamental în transarea acesteia. Totuşi disputele prezente aici sunt departe de a fi încheiate, mai ales când interesele strategice a cinci puteri se ciocnesc şi creează o stare de insecuritate resimţită la nivel mondial. Arcticul are capacitatea de a schimba status-quo-ul internaţional, tocmai de aceea statele aleg sǎ se angreneze într-o cursǎ, ce la final va fi cu sumǎ nulǎ.

Sistemul bipolar de distribuire a puterii din timpul Războiuilui Rece a dus la apariţia şi menţinerea unei ordini internaţionale bine conturate, ce era recunoscută şi acceptată de majoritatea statelor. Elementul definitoriu al menţinerii securităţii era puterea militară, însă după terminarea războiului, dezmembrarea URSS-ului şi apariţia unor puteri emergente, sistemul internaţional a început să traverseze o perioadă de tranziţie, în care conceptul de securitate nu mai putea fi definit ca vizând în mod exclusiv capabilităţile militare deţinute de o putere statală. Era necesară o adaptare. Motivul este unul evident, natura ameninţărilor existente la adresa securităţii s-a schimbat, astfel că statele nu mai pot reacţiona prin aceleaşi mijloace tradiţionale folosite în trecut. Aşa cum a propus Barry Buzan, am putea vorbi de securitate: politică, militară, economică, societală şi securitate a mediului.

Dezvoltarea şi menţinerea unui nivel ridicat de performanţă economică a devenit pentru state o nevoie primordială, însă, pentru a realiza aceste performanţe cel puţin la nivelul industriei, statele au nevoie de resurse energetice. Acestea au un caracter limitat, astfel că întreaga relaţie bilaterală sau multilaterală ia forma unui joc cu suma nulă, în care există doar un singur câştigător, câştigul reprezentând de fapt pierderea celuilalt. Resursele energetice devin din ce în ce mai importante mai ales pe fundalul creşterii dependenţei faţă de energie a celor mai dezvoltate state din lume.  Până de curând harta statelor producătoare era una clar definită (Orientul Mijlociu, Eurasia etc), însă apariţia unei zone, ce se prevede a adăposti 30% din resusele de gaz natural şi 13% din cele de petrol, are potenţialul de a schimba definitiv geopolitica energetică a întregii lumi.

Deşi la nivel internaţional există a preferinţă pentru curente precum: funcţionalism, constructivism, idealism, tocmai pentru că acestea promovează cooperarea dintre state într-un fel sau altul, atunci când dreptul internaţiuonal eşuează în a da un verdict, asistăm la ceea ce realiştii ar numi o cursă pentru putere. Dacă până în prezent centrul de interes a căzut cu preponderenţă asupra unor zone din interiorul continentelor, astăzi asistăm la o schimbare a intereselor către periferie, aşa cum este ea înţeleasă din punct de vedere geografic. Arcticul a devenit un punct fierbinte, în care interesele a 5 puteri naţionale  (SUA, Rusia, Canada, Norvegia şi Danemarca prin intermediul Groenlandei) se ciocnesc în mod direct.

Încălzirea globală a dus la retragerea calotei glaciare, ceea ce permite o exploatare a resurselor ce se află în apele Arcticului prin intermidiul tehnologiei actuale disponibile. La prima vedere acest aspect ar trebui să fie unul de întărire a securităţii energetice mondiale, deoarece mai multe resurse înseamnă mai multe state producătoare, iar mai multe state producătoare generează un sistem multipolar al energiei, deci o stabilitate mondială mai crescută. Totuşi apariţia acestor resurse a generat un sistem instabil, în care statele direct implicate sunt angrenate într-o cursă pentru putere sub auspiciile jocului cu sumă nulă. Motivul constă în caracterul internaţional al zonei Arctice. Fiind un deşert îngheţat, care până de curând era fără perspective de exploatare disponbile, Nordul Extrem era considerat o regiune a tuturor, şi totuşi a nimănui, asupra căruia nu au existat cerinţe legale din partea niciunui stat. Însă, aşa cum am mai menţionat, încălzirea globală şi progresul tehnologic au dus la o schimbare de perspectivă, astfel că Rusia, SUA, Canada, Norvegia şi Danemarca încearcă să demonstreze prin cercetări stiinţifice că teritoriul Arcticului reprezintă de fapt o extensie a platoului lor cotinental. Aceasta este unica modalitate prin care aceste state ar putea să îşi exercite suveranitatea asupra resurselor de gaz şi petrol existente.

Această dispută este amplificată şi de faptul că dreptul internaţional este mai degrabă vag în această situaţie. Singura sursă disponibilă este Legea Mării. Aceasta a fost adoptată în 1982 şi a intrat în vigoare în 1994. Urmând prevederile acesteia, ”o ţară poate pretinde drepturi exclusive economice asupra unei distanţe de cel mult 200 mile”. Bineînţeles că există şi excepţii, în care un stat poate cere drepturi suverane asupra unui teritoriu mai mare decât cele 200 de mile. Dar acest lucru este posibil doar „dacă o ţară poate dovedi că platoul său continental se extinde dincolo de zona economică de 200 de mile,[atunci] ea poate pretinde drepturi similare asupra zonei mai mare”. În loc să rezolve disputele existente, aceste prevederi au determinat intensificarea cursei pentru Arctic, atât sub forma elaborării a cât mai multor hărţi doveditoare a extensiei platoului continental,cât şi a dezvoltării acţiunilor unilaterale destabilizatoare.

Putem spune că ţara care a dat startul acestei curse este Federaţia Rusă, care în august 2007 a plantat cu ajutorul unor submarine 2 steaguri naţionale ale Rusiei în apele arctice, făcându-şi astfel cerinţele cunoscute. Acţinuea nu a avut niciun suport legal, tocmai de accea a atras foarte multe critici din partea celorlalte state, Canada fiind cea mai vehementă prin declaraţiile Ministrului de Externe: „ Nu suntem în secolul al XV-lea. Nu te poţi duce prin lume şi doar să plantezi steaguri ale ţării tale şi să spui – Revendicăm acest teritoriu”. Acţiunea Rusiei nici nu s-a vrut a avea un efect legal, iar astfel de reacţii era previzibile. Obiectivul Moscovei a fost indeplinit: a demonstrat că poate acţiona unilateral într-un sistem ce se vrea a fi interdependent. De atunci până în prezent disputele au crescut în intensitate şi chiar în număr. Deşi o numim cursa pentru Arctic, aceasta este o denumire mai degrabă generică, deoarece niciun stat nu revendică întregul Arctic, acest lucru ar fi imposibil. Teritoriile asupra cărora statele cer drepturi de suveranitate nu sunt aceleaşi în cazul tuturor celor 5 actori statali, ei fiind mai degrabă împărţiti în grupuri de dispută. Putem identifica neînţelegeri între: SUA şi Canada asupra apelor din apropierea frontierelor Alaskăi şi asupra statutului Pasajului Nordic; Canada şi Rusia asupra muntelui subacvatic, Lomonosov Ridge; Rusia şi Norvegia asupra Mării Barenţ; Danemarca şi Canada asupra insulei Hans. Deasemenea Rusia încă nu a ratificat tratatul privind delimitarea frontierei sale cu SUA din apropierea coastei din Alaska.

Aşadar zona Arctică a devenit în ultimii anii un spaţiu de ciocnire a intereselor strategice a cinci state, dintre care trei pot fi considerate ca fiind mari puteri. Lupta pentru petrol şi gaz natural de abia a început, iar perspectivele de soluţionarea sunt încă neclare, în mare parte datorită eşecului ONU în găsirea unei soluţii.

Leave a Reply

Your email address will not be published.