Relațiile internaționale au fost dominate, de-a lungul timpului, de diverse concepte, teorii sau fundamente, ce odată implementate, aveau menirea să asigure un cadru prolific securității mondiale. Odată cu diversificarea tipurilor de actori de pe scena internațională, noi concepte au început a fi utilizate pe scară largă, iar odată cu apariția de noi crize și conflicte globale, s-a încercat găsirea unor soluții potrivite rezolvării acestora.

Din punct de vedere analitic, perioade lungi de timp până la Primul Război Mondial, conceptul de „echilibru de putere” a fost dominant pe scena internațională. Acest fapt se datorează Imperiului Britanic, ce avea o putere semnificativă la nivel mondial, iar metoda preferată de decidenții englezi era aceea a folosirii echilibrului de forțe pentru a asigura securitatea britanică. Secolul XX a făcut loc ideii de securitate colectivă, ce s-a afirmat la sfârșitul Primului Război Mondial, dar s-a consolidat odată cu crearea Organizației Națiunilor Unite, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În ciuda aplicării securității colective la nivelul mediului internațional, mefiențele crescânde și zonele de conflict din perioada Războiului Rece au dus la crearea de noi alianțe militare al căror scop era apărarea colectivă. Apărarea colectivă implica dezvoltări militare, crearea unor capacități de ripostă sau descurajare și crea încordare la nivel internațional. Dincolo de riscurile ce decurgeau din militarizarea excesivă, analiștii internaționali au emis ideea unei cooperări pe alte baze. Sfârșitul lumii bipolare a creat contextul favorabil emergenței de noi concepte la nivelul relațiilor internaționale.

Apărut în 1990 la nivel academic prin vocea lui Joseph Nye, conceptul de „soft power” proclama elemente uzitate de-a lungul istoriei postbelice, precum folosirea puterii cuvântului, a simbolurilor, a elementelor culturale sau religioase în dauna forței brute. Aprofundat la începutul secolului XXI, „soft power” a accentuat folosirea diplomației culturale și a altor instrumente conexe, după ce timp de un secol puterea militară a fost dominantă în arhitectura internațională. Acest concept pare a fi unul ce va domina mult timp organizarea relațiilor internaționale, însă ar fi prea devreme să se propage ideea că va domina întregul secol XXI.

Emergența conceptului de „soft power” în dauna celui de „hard power” are mai multe cauze, în principal de natură politico-economică. Astfel, la nivel politic s-a ajuns la ideea că persuasiunea, negocierea și utilizarea unei game variate de instrumente pașnice sunt mai benefice atât pentru statele puternice, cât și pentru cele slabe, care au suferit enorm în urma folosirii forței. Pe plan economic, este vorba despre un calcul simplu tip cost-beneficiu din care reiese că războiul sau amenințarea cu forța, militarizarea excesivă și politicile dure pot aduce prejudicii mult mai mari, sau în orice caz implică alocare de vaste resurse bugetare pentru întreținerea unei armate supradimensionate sau a unui război purtat pe baza noilor tehnologii. Lansat în Statele Unite, conceptul de „soft power” se aplică cu mult succes de către strategii și analiștii americani ce trasează calea de urmat în politica externă. Practic, Statele Unite, în ciuda faptului că rămân cea mai mare putere militară, folosesc cu succes diplomația culturală, persuasiunea, tehnici de PR ce fac ca milioane de oameni de pe întreg mapamondul să fie atrași de societatea americană. Astfel, nu numai că SUA pot câștiga mult mai mult decât în cazul unui război, dar sunt influente nu numai prin forța lor militară și economică, ci prin captarea opiniei publice a statelor unde au interese.

Puterea culturală a unui stat este mult mai importantă decât forța sa militară în epoca în care evenimentele planetare pot fi urmărite în timp real, iar decidenții sunt mai ușor de controlat sau de influențat de către opinia publică. Pentru a înțelege mai bine cum se materializează conceptul la nivel mondial, trebuie analizată situația actuală în care cultura euro-atlantică domină întreaga scenă mondială. În multe zone de pe planetă se difuzează filme americane, se citește literatură occidentală, astfel valorile culturale circulă mult mai rapid decât ar putea circula o armată, iar impactul lor este unul mai mare decât al unei intervenții în forță.

În prezent, nu numai Statele Unite și Uniunea Europeană folosesc forța culturii și a diplomației în afacerile globale. Chiar și state din alte regiuni ale lumii își conduc acțiunile externe folosindu-se de „soft power”. Un bun exemplu este Turcia, care în ciuda faptului că nu este un mare jucător global, își promovează cultura și tradițiile în multe regiuni din lume. Pe de altă parte, încă există actori internaționali ce mizează pe duritate în tehnicile de atingere a intereselor, iar în acest caz Rusia constituie un bun exemplu. Mai concret, în momentul când interesele sale de securitate au fost amenințate de situația creată în Georgia, Rusia a trimis trupe în regiune. De asemenea, în negocierile cu statele europene, Rusia se folosește de atuul său energetic pentru a-și putea atinge obiectivele.

Relațiile internaționale au suferit importante modificări în ultimele decenii, însă cele mai importante sunt și vor fi cele referitoare la principiile de organizare. „Soft power” poate fi una dintre cele mai importante schimbări, iar odată ce tot mai multe state vor recurge la diplomația culturală și tehnicile adiacente „soft power”, atunci competiția mondială va intra într-o cu totul altă eră. Deja, se observă diminuarea rolului militar în afacerile externe, însă această schimbare nu va implica nicidecum sfârșitul armelor, ci mai de grabă o recalibrare a acestora. De asemenea, pentru a utiliza eficient mecanismele ce alcătuiesc „soft power” va fi nevoie de o tot mai profesionalizată aripă de informare, iar aici, reformele și noile strategii adoptate de intelligence-ul mondial sunt făcute tocmai în acest sens.

  joseph nye, noua solutie pentru rezolvarea crizelor, secolul XXI, soft power, statele unite ale americii, uniunea europeana