Investiţiile militare ale Armatei Populare de Eliberare urmăresc recuperarea unor întârzieri în domenii tehnologice de vârf. Astfel este vizată categoria rachetelor, concentrate în zona strâmtorilor. Această direcţie de dezvoltare indică intenţia de lovire a capacităţilor de comandă şi control ale unui posibil inamic.  Programul balistic chinez, primul în lume ca mărime, urmăreşte împiedicarea flotelor US Navy de a interveni în zona maritimă, supranumită “al doilea lanţ de insule”. Vectorul principal ales pentru această misiune strategică este submarinul, China deţinând deja cinci tipuri de submarine clasice sau nucleare. Ultima creaţie este submarinul cu propulsie nucleară Tip-094/JIN, având la bord 12 rachete balistice cu încărcătură nucleară din categoria JuLang-2/CSS-NX-4.

O altă direcţie prioritară de dezvoltare militară este aviaţia. Conştientă de necesitatea unei forţe aeriene care să descurajeze un atac direct asupra teritoriului sau a zonei sale de interes, China a făcut un mare efort de modernizare în acest domeniu. Partenerul ei tradiţtional pentru achiziţia de tehnologie militară a fost URSS, ulterior Rusia. Planurile pe termen lung vorbesc de obţinerea unei tehnologii aviatice aparţinând celei de-a 5-a generaţii, a unei cercetări proprii capabilă să rivalizeze cu lideri mondiali în domeniu şi a unei tradiţii aviatice care să se propage de la generaţie la generaţie. Acestea sunt dorinţe care în aprecierea experţilor militari s-ar putea îndeplini în următorii 20-40 de ani, deci este un proces de durată. Din punct de vedere numeric, aviaţia militară ocupă deja locul al treilea mondial, după America şi Rusia (aproximativ 2500). Deşi divergente, opiniile conduc totuşi către concluzia că viteza de dezvoltare a aviaţiei chineze depăşeşte aşteptările, deşi un minim de 10-15 ani de cercetare o mai despart de primele două flote aeriene ale planetei. Recenta lansare a unui avion de vânătoare invizibil (avionul-prototip Chengdu J-20), primul produs de chinezi, a generat multe dezbateri privind autenticitatea. Se pare că o parte din tehnologia folosită provine de la avionul american F-117A, doborat în timpul confruntării dintre Serbia şi NATO, în 1999. Din afirmaţiile unor comandanţi croaţi rezultă acelaşi lucru. Există chiar mărturii ale populaţiei sârbe asupra unor persoane care circulau în zona impactului la sol şi în satele învecinate, căutând localnici care colecţionaseră resturi ale aeronavei, în vederea achizitionării.

“Artileria a II-a” este denumirea dată rachetelor balistice convenţionale şi strategice, cu încărcătura nucleară. Reprezintă un domeniu de vârf, menit să asigure independenţa ţării în faţa unei ameninţări nucleare datorită potenţialului de descurajare. Pentru a sublinia importanţa acordată acestui domeniu, artileria a II-a se află sub comanda directă a Comisiei Centrale Militare Chineze. Este împărţită în şase brigăzi independente, dispuse în diferite regiuni ale ţării. La ora actuală se estimează că arsenalul nuclear chinez se ridică la un total de 240 de arme nucleare. Ceea ce încă limitează într-o anumită măsură capacitatea de descurajare a acestui armament este o relativă lipsă de precizie şi de rază a vectorului purtător, dar se încearcă remedierea acestei probleme. De remarcat îngrijorarea pe care China a exprimat-o în legătură cu planul Statelor Unite de a realiza scutul anti rachetă. Arătând că Rusia posedă o cantitate de rachete balistice suficient de mare pentru a depăşi capacitatea de apărare oferită de acest proiect american, oficialii chinezi ajung la concluzia că este vizată, în realitate, subminarea capacităţii de descurajare strategică a Chinei.

În domeniul naval Marina Militară Chineză simte nevoia unei prezenţe sporite în Oceanul Indian şi în zona Pacificului, pentru protejarea intereselor de aprovizionare naţională. Din 1993 China este în tabăra ţărilor importatoare de petrol. Deşi posedă resurse încă semnificative petrolifere, dezvoltarea industrială împreună cu creşterea nivelului de trai pentru o parte a populaţiei a condus la un consum în crestere netă. În momentul de faţă peste 60% din petrolul consumat provine din afara graniţelor sale, cu o dependenţă în creştere faţă de zona Orientului Mijlociu. Problema geopolitică a acestei zone de aprovizionare este dublată şi de traseul petrolierelor, care folosesc în marea lor majoritate ruta prin Strâmtoarea Malacca. Prezenţa unui Taiwan potenţial ostil în viitor riscă blocarea acestei vitale aprovizionări. Răspunsul a venit sub forma “Şiragului de perle”, strategie de contra-îngrădire a rutei comerciale. În practică este vorba de o serie de baze civile şi militare înşirate de-a lungul acestui drum naval, cu rol de protecţie şi de forţe de reacţie rapidă. Principalele baze care sprijnă această strategie sunt cele din Chittagong (Banglades), pentru supravegherea traficului prin Strâmtoarea Malacca şi Gwandar (Pakistan) care funcţionează ca bază pentru monitorizarea navelor prin Strâmtoarea Hormuz. Se mai adaugă şi colaborarea cu Thailanda, care oferă accesul flotei chinezeşti prin canalul Kra, pentru evitarea aceleiaşi strâmtori Malacca. Cambodgia, la rândul ei, permite Chinei printr-un acord din 2003 construirea unei căi ferate care poate prelua petrolul înainte de strâmtoare. Se asistă la o sporire şi modernizare a facilităţilor militare în insulele Hainan, Spratly, Woody, Parcel. Insulele Spratly au fost teatrul unor ciocniri militare între China şi Vietnam, ciocniri care n-au fost depăşite printr-un acord final de pace. Insulele deţin zăcăminte importante de petrol şi gaze, care alcătuiesc astăzi o miză importantă. Insula Paracel a fost cucerită în 1974, fiind până atunci în posesia Vietnamului. Acesta anunţase anterior cuceririi că ar dori să o exploateze. De remarcat că asupra acestei insule au formulat contestări mai multe state: Malaezia, Filipine, Taiwan, Vietnam, Brunei.                                                           

Relaţiile Chinei cu alte state

Avansul Chinei în ierarhia mondială este, în mod cert, un motiv de îngrijorare pentru unele state. Dincolo de temerile deplasării centrului geopolitic din zona nord atlantică înspre cea pacifică, există şi unele mai concrete, legate de realizarea prin violenţă a acestui eventual nou echilibru. Analizând istoria din perspectiva realistă (singura folosită de conducerea chineză) când un stat are şansa de a provoca o schimbare în avantajul său este inevitabil ca mai devreme sau mai târziu să facă acel pas. De aceea consider importantă analiza relaţiilor şi evoluţiei acestor relaţii bilaterale între China şi alţi actori strategici.

Relaţia China – SUA

Tradiţional America a fost privită de la Beijing ca duşmanul de a cărui influenţă şi prezenţă trebuie să te fereşti, eventual ca o ţară cu care să colaborezi ocazional pe unele proiecte bine definite, însă niciodata ca un aliat de încredere. Neacceptarea regimului Chinei comuniste ca legitim a contribuit cu siguranţă la această percepţie, la fel ca şi necesitatea oricărui regim revoluţionar de a se baza pe o ameninţare care să menţină populaţia strâns unită. Teama de prezenţa occidentală în regiune a împins la intervenţia în Coreea, ca şi la sprijinirea insurgenţelor în zona Indochinei. Faptul că SUA a încurajat o vreme mişcările insurecţioniste în Tibet cu siguranţă nu a îmbunătăţit relaţia între state. Însă transformarea URSS-ului din prieten în concurent a făcut posibilă o ameliorare substanţială. În 1972 preşedintele Nixon vizita statul chinez şi se întalnea cu Mao. Mişcarea reprezenta un aranjament de natură tactică, în nici un caz o răzgândire a liderului comunist Mao, dar a fost suficientă pentru a conduce la apariţia unei legături comerciale între cele două state şi la admiterea Chinei în Consiliul de Securitate ONU. Dorinţa succesorilor lui Mao, Deng Xiaoping în primul rând, de a moderniza statul s-a bazat mult pe investiţiile americane şi europene în industrie, în timp ce SUA câştigau un element suplimentar de presiune în duelul planetar împotriva blocului sovietic. Statele Unite ale Americii au sperat că evoluţia economică va atrage şi o graduală democratizare  a regimului, însă evenimentele din Piaţa Tiananmen au arătat exact situaţia de fond. În această conjunctură s-a trecut la refacerea unor alianţe şi trasarea unor noi orientări ale acestora. India, care se teme atât de strategia chineză a “Şiragului de Perle” (ce riscă să o izoleze din punct de vedere naval), cât şi de refacerea unui context regional unde va rămane fără aliaţi, a ales o graduală apropiere de America. Asociaţia naţiunilor din sud-estul Asiei (ASEAN) a trecut în statutul său o referire la conceptul “ameninţării nedefinite”, cu trimitere clară la China. Din partea chineză putem remarca activitatea din Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, unde împreună cu Rusia încearcă să alcătuiască o contrapondere la influenţa americană. Tentative de a redefini “războiul cibernetic” (inclusiv în sediul ONU s-a discutat aceasta noţiune) sau “războiul informaţional” contribuie la imaginea unor ţări care se tem de libertatea comunicării.  Însă fundamental divergenţele sino-americane se înscriu în trei categorii: sistemul american anti-rachetă, problema Taiwan-ului, problema drepturilor omului. Cu siguranţă Taiwan rămâne cea mai spinoasă dintre cele trei, niciuna din părţi nedorind să cedeze pentru moment.

Relaţia China – Federaţia Rusă

Federaţia Rusă, continuatoare a URSS-ului a fost al doilea stat ale cărui acţiuni au influenţat adânc viziunea chineză asupra lumii. În calitate de mentor al Chinei, acţiunile politice dar mai ales economice îi erau emulate iar teoriile respectate cu sfinţenie. În cadrul tratatului de prietenie, alianţa şi asistenţa mutuală sino-sovietică din 1950, URSS oferea ajutor economic Chinei, dar înţelegerea era mult mai favorabilă părţii ruse. De pildă pentru acest ajutor trebuia trimisă o mare parte din rezerva chineză de aur, iar cei 10.000 de specialişti trimişi erau întreţinuţi pe banii Chinei, bani care erau împrumutaţi tot de la sovietici. Pe măsură ce termenii acordului şi-au făcut simţite efectele, relaţiile între ţări s-au răcit, pentru că era o mare diferenţă faţă de aşteptările iniţiale ale chinezilor. Redimensionarea imaginii lui Stalin, iniţiată de Hruşciov l-a neliniştit profund pe Mao, care vedea în criticarea “cultului personalităţii” un pericol in perspectivă pentru statura sa politică. Aceeaşi senzaţie a avut-o şi ani mai târziu, când Hruşciov a fost la rândul său destituit, de data aceasta cu motivaţia că s-ar fi lansat în nişte politici economice “nechibzuite”. Împreună cu antipatia pe care Mao a avut-o faţă de aceşti doi lideri sovietici, teama de o Rusie dominantă, deviaţionistă şi deloc animată de sentimente frăţeşti faţă de o ţară comunistă a contribuit la distanţarea Chinei. Trecută prin imensele suferinţe ale “Marelui Salt Înainte” şi ale “Revoluţiei culturale”, China avea nevoie de o perioadă în care să se refacă, să îşi regăsească un echilibru social intern, dar exact de acest lucru se temea Mao, care vedea în oprirea ciclului revoluţionar o îmburghezire, o relaxare a disciplinei partidului. Astfel încât obţinerea bombei atomice, mai puţin datorată sovieticilor (care au abandonat proiectul de sprijin) cât al unui remarcabil efort naţional, dădea Chinei dreptul de a prelua poziţia de leader al universului comunist, de care URSS se dovedea nedemn în ochii PCC. Dialogul cu SUA era o mişcare tactică menită să pazească China de un razboi cu mai multe superputeri, însa scopul ţării era să devină puternică bazându-se doar pe ea. Conflictul de frontieră, împreună cu sentimentul că vastele teritorii au fost pierdute în “secolul ruşinii” faţă de Rusia au împiedicat aceste două ţări să mai aibă relaţii atât de apropiate precum era de aşteptat. O situaţie uşor paradoxală se întâlneşte în sectorul aviatic, unde după înţelegerea cu SUA au început să fie achiziţionate avioane occidentale, în dauna tehnologiei sovietice, în timp ce după Piaţa Tiananmen şi căderea comunismului în URSS, furnizorii s-au schimbat. Blocarea comerţului cu armament a obligat din nou China să recurgă la tehnica militară rusă, reuşind chiar să salveze sectorul rus de la faliment în acest proces. Ne putem întreba dacă fără existenţa manifestaţiilor nu ar fi avut la ora actuală o mai mare apropiere între China şi Occident, care, paradoxal, era exact scopul celor ce ieşiseră în calea tancurilor. În orice caz, evoluţia ultimilor ani aduce cele două mari puteri asiatice mai aproape decât (poate) şi-ar fi dorit, considerând  ca o colaborare între ele este necesară pentru contrabalansarea hegemoniei americane.  Exista în continuare temeri reciproce, precum:

• stabilirea dincolo de frontiera rusă a unor emigranţi chinezi, care întâlnesc acolo un adevărat vid demografic
• posibilitatea ca partea rusă să accepte după multe negocieri un scut antirachetă american
• teama Moscovei de scăderea volumului tranzacţiilor comerciale, care ar indica scăderea interesului chinez pentru armamentul rusesc

              Forţate să se sprijine reciproc, pentru moment, aceste două puteri îşi continuă colaborarea dificilă.

Relaţia China – Japonia

Puterea Japoniei reprezintă un motiv de alertă pentru poporul chinez. Ocupaţia militară japoneză a lăsat urme adânci în amintirea multor cetăţeni chinezi. Însă şi Japonia se teme de un vecin suspicios, aflat în plină creştere. Deşi împiedicată de constituţie, o creştere semnificativă a flotei şi aviaţiei japoneze este doar o chestiune de timp, mulţi experţi estimând că dezvoltarea Chinei conduce inevitabil spre o modificare a legislaţiei în Ţara Soarelui-Răsare. Alianţa cu SUA aduce un mesaj clar: Japonia va putea conta pe SUA ca aliat într-un eventual conflict. Naţionalismul chinez este exacerbat când vine vorba de trecut şi de disputa teritorială legată de insulele Senkaku, care, deşi nelocuite şi minuscule au dubla valoare a unor zăcăminte de hidrocarburi şi de victorie de imagine asupra celuilalt. Poate că strângerea relaţiilor ar folosi ambilor parteneri, dar nu pare să existe încă o asemenea dorinţă.

Relaţia China – India

Relaţia cu India este plină de necunoscute, mai vechi şi mai noi. Istoria celor două ţări a fost influenţată de colonialism care, deşi în proporţie diferită, a reprezentat pentru amandouă o experienţă comună. Însă tot vechiul colonialism le-a şi despărţit, pentru că a dus la războiul dintre ele în 1962. Beneficiind la ora actuală de o dezvoltare economică fără precedent, ţările se înscriu pe aceeaşi linie în probleme precum securitatea internă, combaterea terorismului, neproliferarea armelor atomice, însă dinamica relaţiilor sino-indiene este departe de un viitor paşnic. India nu poate uita teritoriile luate prin cucerire de către China, la fel cum nu poate ignora Pakistanul şi statutul său de aliat strategic al Chinei. Iar încredinţarea unei regiuni pakistaneze controlului chinez stă de asemenea în calea unui adevărate încrederi reciproce. Sprijinul acordat refugiaţilor tibetani şi lui Dalai Lama în particular este un motiv de tensiune, având în vedere teama statului chinez de tulburări în ceea ce el consideră o provincie istorică. India a strâns legăturile cu America, îngrijorată de politica chineză în regiune şi duce, alături de Japonia o politică de “constrângere invizibilă”, în vederea limitării influenţei chineze.

Relaţia China – Uniunea Europeană

Uniunea Europeană a ajuns la ora actuală unul dintre principalii parteneri comerciali ai Chinei. Nevoia statului asiatic de o piaţă de desfacere cu mare putere de cumpărare stimulează găsirea unui limbaj comun. Relaţiile cu Germania şi Franţa sunt privite ca priorităţi, între ele observându-se şi o anumită colaborare diplomatică, de exemplu prin opoziţia comună în sediul ONU la războiul din Irak. Există plângeri europene legate de practicile comerciale chinezeşti, precum şi de furtul de proprietate intelectuală, însă economicul obligă la relaţii bune. Per ansamblu cererea cea mai puternică din partea Chinei este pentru tehnologii industriale de vârf, în mod special pe segmentul militar, unde există în continuare o interdicţie datând din 1989 pentru exporturile europene. Dacă Uniunea Europeană ar ceda nevoii financiare generate de criza internaţională actuală, comerţul cu armament ar arunca Rusia pe un plan secund în domeniu. China încearcă să stimuleze partea europeană să facă acest pas, încercând, de exemplu, prin împrumuturi “generoase” acordate statelor îndatorate, să obţină consens pe această temă. Nevoia de bani necondiţionaţi de anumite politici economice sau de altă natură face atractivă pe termen scurt o asemenea infuzie de capital. În România există deja politicieni care au manifestat interes pentru o asemenea cale.

China şi sfera ei de influenţă

China îşi lărgeşte sfera de influenţă în vecinătatea sa, prin acorduri tot de natură comercială, care crează o anumită dependenţă a statelor mai mici precum cele din zona Asiei Centrale sau a Peninsulei Indochineze. Obţine din aceste acorduri o anumită cantitate de resurse, acces geografic spre regiuni îndepărtate dar percepute ca vitale, sau sprijin diplomatic în alianţe regionale sau în sediul ONU, împreună cu izolarea Taiwanului. China caută să descurajeze afirmarea de jure a independenţei Taiwaneze prin instalarea unui număr de rachete tactice în zona Strâmtorii Taiwan. Numarând peste 800 de asemenea rachete în 2006, se poate deduce intenţia acesteia de a intimida insula.

Afirmarea unei zone de interes care să cuprindă “al doilea lanţ de insule” este de natură pur teoretică la ora actuală, în sensul că lipseşte (încă) posibilitatea militară de susţinere. Dar este un bun indicator al direcţiei în care va fi ghidată acţiunea politico-economico-militară în regiune. Coreea de Nord este o problemă nerezolvată, transformându-se dintr-un aliat fidel într-un balast. China speră să prevină atât o altă intervenţie tip Irak, cât şi un gest prea necugetat  al conducerii nord-coreene.                                                                                                                          

Concluzii

Evoluţia spectaculoasă din punct de vedere economic nu poate ascunde realitatea unui regim cu siguranţă mult mai paşnic decât în vremea lui Mao, dar în continuare destul de represiv. Conducerea Chinei a recurs de multe ori la intimidare în relaţiile sale cu alte state, atunci când putea obţine un câştig. Atunci când a considerat necesar, statul a trecut la mişcări militare, şi lista ar fi destul de lungă. Incidente de frontieră cu URSS, soldate cu destui morţi, implicarea în conflictul din Coreea prin atacarea armatei americane, luptele cu India pentru o diferită interpretare a limitelor desenate pe harta regiunii de graniţă în 1914, ocuparea deloc paşnică a Tibetului, războiul cu Vietnamul. Aşadar o ţară cu nimic mai pacifistă decât multe alte dictaturi, devenită însă mult mai ameninţătoare graţie dezvoltării armatei sale în vremuri recente. Cu un buget militar declarat destul de consistent, în rând cu primele state, cheltuielile reale pentru sectorul armatei se înmulţesc anual, făcând-o să aspire la viitoarea supremaţie militară.

O analiză a societăţii chineze prin prisma viitorului care o aşteaptă este împărţită inevitabil între dorinţa de a vedea o China paşnică, dedicată cultivării unor relaţii economice şi diplomatice pe picior de egalitate cu statele lumii şi teama unei dictaturi implacabile, cu atât mai periculoasă cu cât mimează un comportament corect. Într-un studiu privind perioada de după instaurarea PCC, autorul lucrării “Republica Populară Chineză după 1949”[5] concluziona încă din 1998 că “Părerile specialiştilor occidentali despre Republica Populară Chineză au fost marcate de o neînţelegere a caracterului istoriei chineze şi de refuzul de a aprecia China potrivit propriilor ei etaloane. Aceasta înseamnă că cele mai importante înfăptuiri ale Republicii Populare Chineze în încercarea de a se impune timp de o jumătate de secol sunt neglijate”. Afirmaţia pleca de la observaţia că evenimente precum cele petrecute în Piaţa Tiananmen în 1989 şi dorinţa de reformă a studenţilor de atunci nu se pot compara cu dorinţa majorităţii populaţiei, care datorită  tradiţiilor milenare ale societăţii apreciază stabilitatea mult mai mult decât un concept străin, niciodată cunoscut în acest colţ de lume, precum libertatea. Evoluţia, în general vorbind, nu este un proces liniar, predictibil 100%, astfel încât pentru societatea de astăzi rămâne doar constatarea pesimist-umoristică a lui Albert Einstein: “Nu ştiu cum va fi lupta în al treilea război mondial, dar vă pot spune ce se va folosi în al patrulea – pietre”.

  asia, china