Când vorbim despre China prima imagine care ne vine în minte este aceea a unui stat suprapopulat. În mod constant, de-a lungul istoriei, populaţia chineză a reprezentat o cincime din cea mondială, fără variaţii semnificative. În termeni contemporani vorbim de o populaţie egală cu cea a Statelor Unite, fostei URSS, Uniunii Europene şi Japoniei, toate la un loc. Niciun război şi nicio înfrângere nu i-au putut ştirbi identitatea, iar acolo unde ofensiva nu a reprezentat o soluţie a fost înalţat Marele Zid Chinezesc, construcţie unică prin îndrăzneala de a proteja acest teritoriu imens, singura care datorită lungimii de aproape 4000 de kilometri este vizibilă şi din Cosmos.
Prezenţa Chinei în zona economică a fost întotdeauna semnificativă, fiind suficient să ne gândim la Drumul Mătăsii, când produse tradiţionale precum mătasea, porţelanul, mirodeniile ajungeau în Europa. Este, cu siguranţă, primul caz atestat de export la distanţe atât de mari, de mii de kilometri, şi este de asemenea prima dată când entităţi statale europene au resimtit presiunea economică chineză. Deja Imperiul Roman îşi făcea griji pentru balanţa sa economică stabilizată în zona deficitului, pentru că singurul produs acceptat pentru matasea chinezească era aurul, ducând la scăderea masivă a rezervelor. Într-o epocă mult mai târzie părintele economiei moderne, Adam Smith, în celebra sa lucrare, “Avuţianaţiunilor”, scria: “China a fost dintotdeauna una dintre cele mai bogate, adică una dintre cele mai fertile, bine cultivate, harnice şi populate ţări din lume. Se pare, totuşi, că de mult timp stagnează. Marco Polo, care a vizitat-o acum mai bine de cinci sute de ani descrie agricultura, industria şi popularea sa aproape în aceeaşi termeni precum călătorii zilelor noastre. Poate ca a atins deja de ceva vreme întreaga bogaţie pe care natura legilor şi instituţiilor sale i-a permis să acumuleze”. Într-adevăr, se vedea în vremea lui o stagnare, chiar o uşoara decădere, ţinând cont că până în secolul XVII exista un leadership mondial incontestabil în domeniile agricol, al inovaţiei industriale, al nivelului de trai. În ciuda stagnării, 28.7% din economia mondială aparţinea Imperiului Celest, în 1820.
Este posibil ca Marea Britanie să fi avut un rol deloc neglijabil în pierderea de prestigiu internaţional suferită de China în timpul perioadei numite “secolul ruşinii”. Prin impunerea opiului ca monedă de schimb, prin înfrângerea zdrobitoare a flotei chineze şi prin impunerea Tratatului de la Nanking s-a produs o schimbare fără precedent a realităţii locale. Ieşirea forţată din izolare a avut şi o parte pozitivă. În ciuda înfrângerii de moment, China a înţeles ca într-un fel sau altul va trebui să se reformeze, să devină capabilă să concureze de la egal la egal cu forţele occidentale. Un contact traumatic, dar necesar pentru deşteptarea potenţialului acestei naţiuni.
Economia şi industria
China de astăzi se prezintă ca o putere regională, aflată în proces de escaladare a ierarhiei economiilor lumii. Este suficient să menţionăm că potrivit estimărilor experţilor în următorii 10-20 de ani va depăşi economia americană, devenind prima putere economică, după ce în 2010 a depăşit economic Japonia (aflată pe locul doi). Există multe lumini şi umbre în situaţia actuală. Conform estimărilor proprii, China are o fereastră de oportunitate strategică, ce va expira în 2020, ca să îşi atingă adevăratul potential al fortelor sale. De aceea niciun mijloc nu este neglijat în acest sens, ajungându-se la creşterea masivă a exporturilor, care deja ating primul loc pe plan mondial în 2010. Multe dintre produsele prezente pe piaţa internă, fie proprii, fie mărci străine, au un preţ mult mai mare în China decât în SUA. Se ajunge la situaţia paradoxală în care un turist chinez achiziţionează un produs de pe piaţa americană la o treime faţă de valoarea unuia similar din ţara natală. Aceasta pentru că importurile sunt descurajate pe cât posibil, la fel ca şi “produsele de lux”, denumire cu care poate fi etichetat orice mărfuri pe care statul nu le doreşte, din motive de concurentă.
Impactul chinez s-a făcut simţit treptat. Până la începutul anilor `80 era nesemnificativ, în raport cu slaba competitivitate a industriei. Prin deschiderea economiei chineze către investiţii străine, relocalizări industriale şi stimularea sectorului privat a avut loc dezvoltarea de astăzi.Există un curent de opinie care afirmă că actuala creştere economică urmează modelul japonez. La ora actuală, deşi depăşită în 2010 ca PIB, Japonia oferă în continuare un exemplu demn de studiat. În anii `60 premierul Hayato Ikeda dădea startul unui deceniu incredibil de dezvoltare prin adoptarea “Japan’s Income Doubling Plan”. Măsurile cele mai importante erau: tăieri de taxe, mărirea cheltuielilor legate de asigurările sociale, micşorarea inegalităţilor sociale. Aceasta a condus la un deceniu de creşteri de PIB de 10% pe an. China a atins un nivel similar, căutând la ora actuala să crească cererea internă pentru a-şi face economia mai puţin dependentă de export. Dilema actuală, subliniată de prof.Ting Lu, economist la Bank of America Merrill Lynch este că ţara ar vrea să sprijine o creştere a salariilor inferioară creşterii PIB-ului, în acelaşi timp cu creşterea cât mai mare a câştigului şi economisirii. Reglementând prea mult şi în manieră prea rigidă guvernul chinez riscă să blocheze delicatele mecanisme economice. Reala creştere de salarii în industria chineză se datorează astăzi mai degrabă demografiei decât economiei. Pur şi simplu firmele chinezeşti găsesc astăzi mai puţini tineri disponibili pentru muncile intensive, decât acum 10 ani. O altă asemănăre cu situaţia japoneză este politica monetară. Acolo unde excesul de lichidităţi aruncate pe piaţa japoneză (ulterior Acordului Luvru, 1987) a dus la bule speculative, avem situaţia similară din China. Îngrijorată de criza mondială, conducerea a decis să sprijine sectoarele care se bazau pe export şi care au fost inundate cu ajutoare şi credite ieftine statale. Riscul actual este comparabil cu cel japonez, cu menţiunea că aprecierea FMI-ului este mai optimistă. Potrivit lui Papa N’Diaye, din board-ul aceleiaşi instituţii, datoriile private şi publice sunt mult mai mici decât cele japoneze. Trebuie luat de asemenea în considerare şi un efect în timp al acelei populaţii chineze încă sărace. În marea ei majoritate de provenienţă rurală, populaţia Chinei continentale a reprezentat în general un rezervor de forţă de muncă ieftină pentru regiunile costiere, mai industrializate. Însă migraţia înspre acestea nu poate continua la infinit, datorită, mai ales, aglomerării excesive a marilor metropole. În plus există deja un fenomen de migrare al întreprinderilor private către interior, în căutare de costuri umane mai mici. Pe măsură ce acest trend va continua vom putea asista la o contribuţie din ce în ce mai semnificativă a Chinei interne la PIB-ul naţional, inclusiv cel pe cap de locuitor. Aceasta chiar dacă dezvoltarea aceloraşi regiuni costiere se va diminua, treptat, odată cu atingerea potenţialului maxim dat de condiţiile locale. Însă există un maxim al capacităţii altor ţări, importatori tradiţionali precum SUA de a absorbi volumul de export rezultat, motiv în plus pentru o stimulare a dezvoltării cererii interne. Această situaţie va constitui, fără îndoială, un factor moderator pentru următorii aproximativ 10 ani, fără a-i răpi ţării şansa de a deveni lider mondial ca PIB. Se duce o luptă pentru găsirea de noi pieţe unde capitalul financiar excedentar să poată fi investit. În goana după valorificarea imenselor rezerve de valută, China a ajuns să facă propuneri de ajutor financiar pentru statele europene în dificultate, precum şi investiţii uneori imposibil de recuperat în restul globului. Teama unui dolar devalorizat, care să afecteze cele aproximativ 2,87 trilioane de dolari rezerve valutare, mare parte fiind alcătuite din bonduri americane, stimulează nevoia de a le găsi urgent un plasament. S-a ajuns deja în situaţia greu de imaginat anterior ca valoarea investiţiilor în imprumuturi acordate unor state să o depăşească pe cea a Fondului Monetar Internaţional, generând mari temeri. FMI a făcut o propunere ca pe viitor să alcătuiască o strategie comună, pentru a nu ajunge în situaţia unei concurente pe piaţa împrumuturilor. O asemenea perspectivă este oricum îngrijorătoare, dată fiind direcţionarea imprevizibilă a capitalurilor chineze către beneficiari. O distribuţie grafică a investiţiilor, împreună cu evoluţia lor în timp şi pe categorii dă o imagine mai exactă, fiind luat în calcul intervalul 2005-2009.
La baza multor capitaluri investite stau considerente mai degrabă politice, decât economice, precum tentativa de a prelua firme şi industrii strategice din ţările bogate. Tendinţa care uneori provoacă refuzuri clare, motivate tot politic, din partea statelor. Este în mod special cazul Statelor Unite ale Americii, dar şi al Australiei. Africa reprezintă la ora actuală o zonă de “conflict investiţional”, China luptând să câştige poziţii împotriva unor parteneri tradiţionali, în special fostele state deţinătoare ale coloniilor. Acţiunea este vizibil dorită de cercurile conducătoare chinezeşti, implicând şi înfiinţarea unui fond de dezvoltare China-Africa în 2007. Investiţiile chineze au un mare avantaj pe care Marea Britanie, Franţa, SUA sau în general ţările cu democraţie funcţională nu îl au: nu se ghidează după gradul de libertate sau respectarea drepturilor omului. Un personaj urmărit de Tribunalul Penal Internaţional (preşedintele Sudanului, Omar Hassan al-Bashir) pentru crime de război poate să folosească liber aceşti bani, atât pentru a-şi construi reşedinte somptuoase, cât şi pentru a-şi spori influenţa în rândul populaţiei care îl susţine, întărind însă şi forţa de represiune împotriva celor care îl contestă. Se pare ca independenţa recent obţinută de regiunea sudică a Sudanului a reprezentat un motiv de agitaţie pentru liderii chinezi, care îşi văd puse în pericol investiţiile în industria petrolului, situată în principal tocmai în zona secesionistă.
Industria chineza reprezintă, la rândul ei, o istorie de succes, însă plină de umbre. Pornită prin iniţiative etatiste, strict dirijată de Partidul Comunist Chinez (PCC), este şi astăzi proprietatea statului într-o proporţie semnificativă. Dezvoltată în ultimele decenii prin influx masiv de capital străin, investiţiile în special occidentale de capital şi know how au dus la o creştere fără precedent. Însă dacă astăzi există o industrie competitivă, în goana după noi pieţe de desfacere, nu este doar prin meritul conducerii statului sau prin calitatea individuală a celor ce lucrează. O constantă practică este furtul de tehnologie, prin spionaj industrial, dar în ultimul deceniu şi prin formarea de joint venture cu companii vestice. Colaborarea aceasta, aparent benevolă, este de fapt rodul unei impuneri. Firma occidentală care doreşte să deschidă o filială în China îşi vede condiţionată intrarea de găsirea unui partener autohton, care invariabil sfârşeşte prin a-i deveni rival, un concurent neloial.
Putem cita un caz semnificativ în acest sens, care dă adevarata dimensiune a acestei practici incorecte. Este vorba de Maglev, ambiţiosul proiect al trenului cu levitaţie magnetică, o invenţie pe care compania germană Transrapid International a transformat-o într-o tehnologie funcţională. Cu o viteză de peste 500 km/h şi cu o siguranţă deosebită a exploatării, acest tren este o creaţie foarte utilă aglomeratelor centre urbane chinezeşti din zona de coastă. Preţul ridicat al proiectului aducea şi dificultăţi părţii germane, în sensul în care găsea puţini clienţi dispuşi să achiziţioneze acest produs revoluţionar. De aceea a existat în mod natural o mare dispoziţie de a se lansa pe piaţa asiatică, în condiţiile în care chinezii încercaseră în trecut să dezvolte ei înşişi un tren de mare viteză însă eşuaseră parţial. Părea o conjunctură pe care americanii ar numi-o “a win-win situation”, ceea ce s-a şi dovedit a fi, până la un punct. Traseul de 30 de kilometri ce unea aeroportul internaţional din Shanghai cu centrul oraşului a fost finalizat, partea germană şi-a primit câştigul promis (un proiect de 10 miliarde de dolari) însă s-a înregistrat un incident bizar. În decembrie 2004 ingineri chinezi au năvălit noaptea în camera de monitorizare şi au efectuat măsurători ale trenului abia construit. Activitatea lor a fost chiar înregistrată de camerele de supraveghere, ducând la acuze fondate de spionaj industrial. Cazul ar fi putut fi escaladat in justiţia naţională a Chinei, sau chiar în sediul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, care se ocupă special de asemenea situaţii, însă firma Transrapid nu a mers atât de departe. Motivul ei, ca şi al altor firme occidentale ţine de dorinţa de supravieţuire pe o piaţă vitală. Victoria juridică în faţa unei firme care are în mod evident sprijinul statului înseamnă supărarea autorităţilor. Viitorul unor contracte germane, nu numai în domeniul respectiv, ar fi fost supus riscului. Situaţia nu promite să se îmbunătăţească prea curând. Desigur, la nivel legal s-au făcut unele progrese privind dreptul la proprietate intelectuală, însă în continuare China rămâne renumită pe plan internaţional în ceea ce priveşte numărul de produse copiate. Deja câtiva ani mai târziu, prin companii 100% chineze, guvernul a decis construirea altor trasee feroviare pe principiul Maglev-ului, demonstrând că posedă cumva tehnologia necesară. Această practică reprezintă din ce în ce mai mult un motiv suplimentar de fricţiune între ţările avansate şi China, sporind temerea unei creşteri bazate pe principii incorecte.
O iniţiativă unilaterală în acelaşi domeniu este construirea mai multor segmente de cale ferată de mare viteză, similară în concept cu TGV-ul francez. Iniţiativa chineză vizează legarea Beijingului cu Londra, printr-o linie care ar permite străbaterea imensei distanţe în doar două zile, ceea ce constituie o provocare la nivel geopolitic. Oportunităţile economice aduse de proiect vor permite penetrarea economică a zonelor din fosta Uniune Sovietică, mărirea schimburilor comerciale între Uniunea Europeană, Rusia şi China, precum şi înlăturarea monopolului rus în domeniul transporturilor feroviare. Actualmente doar Transsiberianul leagă Extremul Orient de Europa, iar o asemenea iniţiativă îngrijorează firesc partea rusă. Dacă va fi construit, va reprezenta cel mai important proiect internaţional cu capital chinez şi o operă inginerească remarcabilă.China mai doreşte să se conecteze printr-un proiect similar cu zona Indochinei, care ar avea urgentă nevoie de o infrastructură modernă.
Creşterea economică a Chinei nu putea avea loc fără mijloace maritime. În momentul actual comerţul chinez se sprijină în procente din ce în ce mai mari pe componenta sa navală. Fără o reţea terestră capabilă să susţină volumul imens de mărfuri exportate, China este silită să recurgă la o flotă comercială impresionantă.
Conform unui studiu, în ritmul actual de creştere a capacităţilor portuare dedicate fabricării de nave comerciale, în 2015 am asista la trecerea ei pe primul loc la nivel mondial, cu 35% din volumul global de producţie navală civilă. Proiecţia mai arată că principalii perdanţi ar fi Japonia şi Uniunea Europeană, urmate în perspectivă de SUA.
O creştere care ameninţă un alt vechi primat occidental este dublată de o îngrijorare suplimentară. Industria navală civilă nu este atât de paşnică precum pare, pentru că poate reprezenta atât o sursă de nave militare auxiliare, provenite din înarmarea unor cargouri, cât şi de furnizarea unor nave suport ale unei flote militare, de genul navelor de aprovizionare, al celor pentru operaţiuni amfibii, etc.
Securitatea ecologică şi socială
Securitatea ecologică în China este un subiect fierbinte. Cifrele sunt alarmante, deşi există şi unele domenii unde s-au făcut progrese adecvate. În special emisia de dioxid de carbon este la un maxim istoric, deţinând un nedorit loc întâi, încă de acum patru ani, cand a depăşit America. În ritmul actual de evoluţie s-a calculat ca în 2020, de una singură, ţara va produce aceeaşi cantitate de gaze cu efect de seră ca întreg globul în 2008. Ne putem aminti cum în timpul Olimpiadei de Vară din 2008 în oraşele care găzduiau competiţiile sportive au fost închise temporar o serie de fabrici poluante, pentru desfăşurarea în bune condiţii a probelor sportive, situaţie care spune multe în privinţa poluării. Liderii chinezi arată că cel puţin o treime din această producţie de gaze se datorează companiilor multinaţionale care astfel păstrează ţările dezvoltate mai curate în dauna Chinei. Însă fabricile locale au un consum mult mai mare de energie per unitate de produs finit comparativ cu ţările occidentale, ceea ce a făcut necesară şi căutarea unor surse curate de energie. În acest moment se asistă la cea mai mare creştere a producţiei de panouri solare la nivel mondial, în timp ce programul de reîmpădurire este condus admirabil în această ţară tradiţional mare exportatoare de masă lemnoasă. China este printre puţinele ţări a căror suprafaţă împădurită creşte anual.
Alte situaţii grave sunt legate de poluarea apelor, care ameninţă o încă şi mai rapidă secătuire a rezervelor de apă potabilă sau dedicată agriculturii. Se speră că aderarea Chinei la Protocolul de la Kyoto va conduce treptat la o mai bună utilizare a resurselor hidrice remarcabile pe care le posedă. Aceasta deoarece mai multă energie din centralele hidroelectrice va duce la un consum mai scăzut de material fosil şi la o irigare mai eficientă. În China cărbunele reprezintă materia prima a termocentralelor, ducând la ploi acide şi emisii masive de dioxid de carbon. De menţionat că pentru moment nu este prevăzută în cazul chinez vreo limitare a emisiei de gaze, însă aderarea statului chinez la acordul internaţional este în orice caz un pas înainte.
Stabilitatea internă este prioritatea conducerii comuniste, care a cedat foarte rar în faţa revendicărilor populaţiei. Reformele pe care PCC le-a introdus au fost rodul unor calcule realizate la nivel central sau al unei evoluţii lente, impuse de împrejurări. De remarcat o prăpastie din ce în ce mai mare între reformele economice, inaugurate din timpul preşedintelui Deng Xiaoping şi cele politice, practic inexistente. Pană în prezent structura de putere nu a fost pusă serios în discuţie, iar grija majoră a partidului a fost să ofere oportunităţi economice, ca debuşeu pentru spiritul de competiţie uman. Având grijă să blocheze domenii de internet care pot sugera poziţii ostile sau gânduri subversive, cenzura de stat este foarte atentă la detalii. China face presiuni asupra statelor care, de exemplu, acceptă vizite publice din partea unei personalităţi spirituale precum Dalai Lama, sau când Liu Xiaobo, dizident aflat la închisoare, primeşte premiul Nobel pentru pace. De altfel viziunea asupra drepturilor omului este profund diferită sub aspect filozofic de interpretarea dată de ONU, prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Conform punctului de vedere oficial chinez, drepturile nu sunt un dat obiectiv, incontestabil şi universal aplicabil, fiind doar câştigate sau câştigabile într-un anumit context istoric. Drepturile nu pot exista în absenţa responsabilităţilor, ele sunt produsul conjuncturilor sociale, istorice. Suma lor este dată de ceea ce societatea poate oferi populaţiei într-o anumită perioadă, deci pot varia în timp. Modelul unic afirmat de ONU nu ar reprezenta nimic altceva decât impunerea la scara globală a unei viziuni occidentale, o continuare a colonizării sub aspect cultural. Personal consider că aceste argumente abile pur şi simplu doresc să ascundă dorinţa liderilor chinezi de a nu-şi vedea pusă la îndoială propria legitimitate, indiferent de context.
Datorită legăturilor comerciale cu ţările coloniale regiunile de coastă au profitat, dezvoltându-se accelerat. Pe măsură ce viaţa locuitorilor acestor zone se orienta către comerţ şi industrie, scădea şi sentimentul unor valori comune cu numeroasa populaţie de ţărani din China centrală sau periferică. În timp s-a produs o ieşire de sub autoritatea centrală a acestor regiuni, care nu mai doreau să răspundă cererilor de redistribuire a resurselor. Se poate afirma că această evoluţie a avut un rol direct în destrămarea conducerii imperiale chineze, cu consecinţă tristă a unui război civil. Datorită acestei vulnerabilităţi extreme statul nu a fost în stare să se opună cuceririi Manciuriei de către japonezi în anii `30 ai secolului XX. Mao Zedong însuşi datorează acestui vid de autoritate ascensiunea mişcării pe care a condus-o. Lupta sa pentru putere a fost purtată cu o armată formată din ţăranii săraci şi nu din proletariatul urban, relativ mai prosper. Acţiunile sale după 1949, anul instaurării conducerii comuniste, au mers în direcţia unei uniformizări a societăţii chineze, evident prin redistribuirea veniturilor costiere la nivelul întregii ţări. Pentru că în final aceasta a fost şi a rămas şi astăzi principala dilema socială: dacă este de preferat o ţară unitară, dar săracă, sau o mare putere, dar care riscă o posibilă dezbinare şi chiar separatism. Mao a ales în mod indubitabil prima variantă, supunând ţara unor privaţiuni inimaginabile, în timp ce urmaşii săi au încercat calea de mijloc. Aceasta presupunea un regim care să permită o liberalizare treptată economică, dar care să îşi păstreze puternice pârghii instituţionale, pentru a putea să redistribuie în continuare. Prezentul confirmă validitatea opţiunii lor, cu menţiunea că riscurile nu au dispărut. Disparitatea economică între se adânceşte, iar influxul masiv de bani a generat şi un difuz fenomen de corupţie. Inclusiv cadre ale PCC au fost acuzate de neglijenţă, delapidare, favoritism, pierdere a autorităţii, iar numărul de înscrişi în filele partidului este în scădere. Tentaţia unei cariere birocratice la vârf nu mai reprezintă un stimulent major. Există multe situaţii când ţăranii se opun deciziilor de expropiere sau înfiinţării unor infrastructuri locale care le pun în pericol activitatea agricolă. Este greu de spus la ora actuală dacă vor prima forţele centripete, sau cele centrifuge, fiind susţinători ai ambelor posibilităţi printre sinologi. Ceea ce este important de remarcat este că pentru fiecare an care trece creşte interdependenţa între China şi restul lumii. O eventuală criză internă de mari dimensiuni va duce la efecte de tip domino asupra partenerilor ei comerciali, mai ales cei aparţinând economiilor emergente.
Situaţia etnică este un subiect delicat, care a produs destule situaţii încordate. Din populaţia chineză aproximativ 91% aparţine etniei majoritare han, restul fiind distribuit între alte 55 de grupuri enice recunoscute oficial. Datorită politicii copilului unic, iniţiată în 1979 s-a asistat la o modificare a compoziţiei pe vârste a populaţiei, precum şi la o modificare a raportului dintre majoritate şi restul etniilor. Politica aceasta se adresa doar grupului han, iar la ora actuală se asistă la o dublare a ponderii celorlalte etnii. Tot datorită acestui program tendinţa de îmbătrânire a populaţiei este printre cele mai accentuate din lume, ceea ce va pune o mare presiune pe bugetul naţional în privinţa pensiilor. Disparitatea între sexe este foarte mare la naştere, cu aproximativ 1.2 baieti pentru fiecare fată, astfel încât la ora actuală s-a interzis avortarea fetuşilor de sex feminin. Însă pe viitorii 20 de ani îşi va spune cuvântul, limitând şi mai mult volumul naşterilor. Distribuţia populaţiei prezintă o neuniformitate pronunţată, cu 55% din teritoriu ocupat de doar 6% dintre locuitori. Este vorba de regiunile cele mai îndepărtate de zona chineză propriu-zisă: Mongolia Interioară, Tibet, Xinjiang, Qinghai, Gansu, regiuni cu procente însemnate de minorităţi neasimilate.
CHINA VA FI SIGUR CEA MAI MARE PUTERE MILITARA SI ECONOMICA DIN LUME,MAI ALES DACA AR FORMA UN BLOC CU RUSIA.