În urma negocierilor de pace, a fost creat un aparat de stat stufos, care să includă în structurile statului toate părțile combatante semnatare ale acordurilor. Joseph Kabila a păstrat poziția de președinte. În subordinea sa se află nu mai puțin de patru vicepreședinți, din partea a patru tabere: guvernul; gruparea RCD-Goma (Rassemblement Congolais pour la Démocratie = Mișcarea Congoleză pentru Democrație), sprijinită de Rwanda, care controlează partea de est a țării, unde se află și orașul Goma; gruparea MLC (Mouvement de Libération Congolais = Mișcarea Congoleză de Eliberare), susținută de Uganda, care controlează partea de nord a țării; și opoziția nemilitarizată.
Construcția nu a reușit, însă, încheierea conflictelor. În estul țării acestea persistă, ceea ce indică un control redus al Vicepreședintelui din partea RCD-Goma, responsabil cu Afaceri Politice și de Securitate, asupra unor facțiuni ale grupării. Violențele au provocat moartea a cel puțin 2 milioane de persoane și au dislocarea altor câteva sute de mii, care s-au refugiat fie în țară, fie în alte state. Un element foarte utilizat de către milițiile combatante este reprezentat de viol. Un număr foarte mare de femei au fost violate, cu scopul de a fi umilite. Mai multe organizații încearcă să susțină cauza acestor femei și să stopeze abuzul la care sunt supuse.
Motivațiile milițiilor care acționează în regiunile Kivu de Nord și Kivu de Sud sunt complexe. Lucrări care le studiază consideră că se situează pe trei planuri. Un prim plan presupune controlul unor zone miniere, trafic de armament, colectare de taxe protecție de la populație, prădare a populației și menținerea unor rute de aprovizionare. Scopul pentru aceste acțiuni constă, în primul rând, în supraviețuire, iar în al doilea rând în îmbogățire.
Un al doilea plan presupune asigurarea securității unor comunități în fața agresiunilor comise de alte miliții. Societatea congoleză este puternic dezbinată, ca urmare a utilizării unor politici de tip ”dezbină și cucerește”, a alimentării tensiunilor etnice, sau a excluderii unor grupuri etnice, din partea autorităților. În acest context, agresiunile având motivație etnică sunt frecvente. Cum statul s-a dovedit incapabil de a proteja populația de astfel de agresiuni, milițiile oferă protecție în locul său. Astfel de structuri de ”putere, profit și control”, cum au fost numite de către un autor, reprezintă organisme informale care s-au substiuit instituțiilor oficiale. Asumându-și un rol de protector al unor grupuri, milițiile cultivă simpatia și susținerea localnicilor, ceea ce le înlesnește procesul de recrutare și asigură loialitatea luptătorilor.
Al treilea plan folosește rezistarea în fața dezarmării și utilizarea violenței pentru a obține recunoașterea ca elemente periculoase pentru securitate. Odată recunoscute în această poziție, milițiile pot cere de la stat derularea unor negocieri. O singură grupare, Mayi Mayi, este semnatară a acordurilor de pace și, drept urmare, are parte de anumite beneficii. Celelalte miliții doresc să se bucure la rândul lor de concesii din partea statului. Cele mai importante solicitări vizează obținerea amnistiei pentru combatanți, în special pentru conducători;dobândirea de poziții de rang înalt în cadrul armatei ; și permisiunea ca, odată intrați în armată, să rămână în regiunile de origine, pentru a ajunge să exercite o dominație politică și economică.
Autoritățile congoleze nu au făcut pași decisivi în vederea încheierii conflictele din estul țării, permițând perpetuarea insecurității. Având în vedere că alegerile care au avut loc la sfârșitul anului trecut au fost câștigate de către Joseph Kabila, aflat la conducerea țării de peste un deceniu, perspectivele pentru o rezolvare în viitorul apropiat nu sunt încurajatoare.