Cât de rentabilă este exploatarea resurselor energetice din zona arctică (Partea a doua)

Cât de rentabilă este exploatarea resurselor energetice din zona arctică (Partea a doua)
Sursă: United States Geological Survey
Hartă USGS: Estimarile rezervelor nedescoperite de gaze si petrol de la nord de Cercul polar.

NOTĂ: În a doua parte a seriei voi prezenta factorii pe care companiile energetice îi iau în considerare atunci cand  evaluează atât “recuperarea economică”, cât și “recuperarea tehnică” a resurselor Arctice.

Spre deosebire de orice altă regiune din lume, Arctica este caracterizată de o serie mai mare de provocări, care fac extracția și transportul mult mai costisitoare. De exemplu, câmpurile petrolifere din Arabia Saudită nu cunosc perioadele lungi de întuneric care exista în regiunea arctică. Și nici nu se află la mii de kilometri distanță de cel mai apropiat centru urban important. Există, desigur, obstacole care sunt comune oricărui câmp petrolifer sau gazeifer, indiferent de locul în care se află, cum ar fi, de exemplu, vremea sau expertiza. În regiunea arctică totul este însă amplificat, inclusiv costurile.

1. Expertiza

–  forajul onshore este, pentru majoritatea companiilor, o problemă comună, dar forajul offshore în zona arctică este o chestiune complet diferită din cauza mediului foarte dur. Iar unele companii nu au experiența suficientă pentru a fora în astfel de medii, cum ar fi Gazprom de exemplu, care se bazează pe capacitatea tehnologică și pe expertiza companiei norveigene Statoil. Obținerea expertizei necesare este de multe ori costisitoare și, uneori, este obtinută în schimbul unor concesii de ordin geopolitic. Un exemplu clar în acest sens este Tratatul privind delimitarea maritimă și cooperarea în Marea Barents și în Oceanul Arctic din 2010 dintre Rusia și Norvegia, prin care Rusia a fost de acord cu cererile teritoriale ale Norvegiei în schimbul expertizei.

2. Surse alternative de energie deja existente

–   în timp ce producția globala de petrol de la an la an nu a crescut semnificativ, producția de gaze naturale a crescut. Creșterea a fost posibilă datorită utilizării la scară largă a fracturarii hidraulice pentru extracția gazelor de șist, dar și de creșterea numărului de terminale de gaz natural lichefiat (LNG) la nivel mondial. În Statele Unite, de exemplu, gazul de șist a acoperit 40% din producția totală de gaze naturale în 2012, ceea ce a dus la scăderea prețurilor. Și mai sunt și alte țări cu rezerve masive de gaze de șist, cum ar fi Australia, Argentina, Africa de Sud și în special China, care are cea mai mare rezervă de gaze de șist estimată până în prezent. Mai mult decât atât, există deja țări exportatoare de cantități semnificative de LNG, cum ar fi Qatar, Malaezia, Australia, Indonezia, Nigeria și multe altele. Deci, pentru țările cu terminale de regazeificare a LNG există deja mai multe surse de energie aflate la dispoziția lor. Acesta este motivul pentru care țări precum China, Polonia, Turcia sau India au planificat construirea a mai multor terminale de regazificare. La toate cele de mai sus, putem adăuga rezervele de energie convențională ale Rusiei, atât pentru petrol și gaze naturale, precum și rezervele OPEC, care dețin peste 81% din rezervele de petrol ale lumii. Toate aceste locuri produc energie mult mai ieftină decât s-ar produce în zona arctică. În aceste condiții, este greu de văzut unde exact ar mai avea loc resursele energetice arctice.

3. Lipsa infrastructurii și distanța față de centrele urbane importante

–  pentru a obține profit resursele trebuie aduse pe piață. Ori Nordul Îndepărtat este la aproape 3100 km distanță de orice centru urban important, oriunde în jur. Inutil să spun, construirea infrastructurii pe astfel de distanțe este extrem de costisitoare. Nu doar atât, dar unele dintre aceste locuri – de exemplu, Rusia, SUA sau Canada – au deja un exces de energie; –  cum majoritatea rezervelor energetice arctice sunt situate în largul marii, trebuie construite platforme offshore. Iar acestea necesită conducte subacvatice, care în zona arctică sunt foarte costisitoare și dificil de construit, în primul rând datorită adâncimilor de aproximativ 300-1000 de metri în medie – ele pot fi însă chiar mai mari de atât –, dar și datorită faptului că infrastructura trebuie construită din materiale capabile să reziste la temperaturi de îngheț. Iar aceste materiale sunt mai scumpe decât materialele obișnuite;

– chiar și transportul naval ar fi dificil, pentru că nu există nici un fel de infrastructură. De exemplu, pentru a transporta petrol sunt necesare conducte cu care să fie încărcat petrolul în navă, pentru ca mai apoi să fie transportat la o rafinărie și mai apoi către piețe, fie prin conducte sau tot cu vaporul. Pentru a transporta gaze naturale pe cale maritimă este necesară mai întâi lichefierea lui, proces care necesită un terminal LNG. Apoi, este necesar un transportor de gaz lichefiat, a cărui construcție este foarte costisitoare. Și, în sfârșit este nevoie de un centru de regazificare la destinația navei.

4, Condițiile climaterice

–  munca în zonele arctice are loc adesea la -40″C, temperatură la care carnea îngheață repede dacă este nu este protejată corespunzător. Este nevoie deci de haine groase care însă împiedică activitatea la viteze rezonabile, scăzând eficiența muncii. Unele estimări plasează eficiență de lucru în Nordul Îndepărtat până la 15% din nivelul din zonele mai blânde. Iar acest procent scade pe măsură ce ne ducem mai la nord.

5. Topografia

– gheața stabilă nu este o problemă foarte mare, deoarece forajul poate fi făcut de pe platforme de gheață plutitoare – care depind însă de un strat de gheață care să nu se deplaseze sub forța vântului și a curenților -. Bucățile mari de gheață care se deplasează creează însă cele mai dificile condiții de a fora. Pentru a evita aceasta problemă ar trebui așteptat nu doar pănă când gheața se retrage complet, dar până nici nu mai revine. Și acest lucru se întâmplă doar câteva luni pe an;

– permafrostul – sol permanent înghețat – este din ce în ce mai subțire și mai puțin înghețat în fiecare an și, evident, acest lucru devine o problemă, deoarece infrastructura care a fost deja construită pe acest strat poate suferi daune în cazul în care se dezgheață prea mult. Acest lucru este deosebit de problematic pentru Rusia;

– adâncimile din Oceanul Arctic variază de la -10m aproape de coastă, până la -5000m in larg. Ori, în zona arctică este dificil de forat în apele cu adâncime mică, dărămite la -5000m.

6. Perioadele lungi de întuneric

–  lipsa de vizibilitate este, de asemenea, o problema majoră, în special pentru transport și este de obicei cauzată de vremea în general rea și bineînțeles de sezonul de iarnă. În timpul iernii durata maximă a timpului în care soarele este complet sub linia orizontului variază de la aproximativ 20 de ore la Cercul Polar până la 179 zile la Polul Nord. Întunericul total este caracteristic locurilor mai apropiate de Pol, în timp ce mai la sud are loc un fel de amurg.

7. Problemele de mediu

–  Arctica deține unul dintre ultimele habitate nepoluate. Apele sale sunt, în general, mai puțin adânci decât cele ale mărilor și oceanelor situate mai la sud, ceea ce face ecosistemele mai vulnerabile la activitatea umană. Iar odată cu extracția și transportul de petrol și gaze naturale, vin și riscuri de accidente.

8. Cheltuielile de transport și riscuri

–   navele moderne nu călătoresc pur și simplu pe rute prestabilite, ci pe rute care sunt monitorizate cu ajutorul unor sisteme de supraveghere scumpe. De exemplu, Marea Nordului este supravegheată de sistemul Icewatch, care utilizează tehnologia radar prin satelit. În plus, în zonele înghețate navele trebuie să fie însoțite de spărgătoare de gheață, factor care sporește și mai mult costurile. Și dacă o navă ajunge într-o zonă neexplorată sau nesupravegheată, în cazul în care dă de probleme, pierderea acelei nave și costurile de asigurare ar face călătoria sa neprofitabilă;

– întâmplarea face ca într-adevar să existe o lipsă de hărți maritime adecvate la nivelul întregii regiuni. Pentru a avea o idee mai clară, în 2010 doar 1/10 din apele arctice ale Canadei fusese explorată la standarde moderne. Și în cazul în care această operațiune este executată în ritmul actual, ea nu va fi finalizată în timpul vieții noastre. Trebuie să ne asteptăm totuși ca pe măsură ce gheața se topește, să se intensifice și interesele economice din această regiune, lucru care ar trebui să ducă la o creștere a ritmului în care aceste rute sunt cartografiate. Dar acest interes nu va crește decât atunci când ritmul topirii calotei glaciare va aunge la un punct destul de ridicat, proces care poate dura până la 20-25 de ani după cele mai optimiste așteptâri și până la 100 de ani după cele mai pesimiste. Ce-i drept, a existat o creștere a numărului de nave care au utilizat rutele de transport arctice. De exemplu, numai în 2013, 495 de nave au primit permisiunea de a călători prin Ruta Mării Nordului – Northern Sea Route –. Dar ținând cont că majoritatea acestor nave au fost rusești, ne poate duce la gândul că în spatele acestei creșteri sunt de fapt motive geopolitice, nu economice.

9. Geopolitica

–  toate țările arctice – Rusia, Danemarca, Statele Unite ale Americii, Canada, Suedia, Finlanda, Islanda și Norvegia – au luat în considerare poțentialul economic al regiunii pe termen lung.

Sursa: Universitatea Durham
Revendicările teritoriale în zona arctică

Cu alte cuvinte, așteaptă ca nivelul topirii gheții să ajungă la un nivel suficient de ridicat încât să fie posibile investițiile masive. Până atunci, fiecare stat va încerca să-și impună propria jurisdicție asupra unor suprafețe cât mai mari, cu scopul de a-și asigura rezerve energetice cât mai consistente cu putință. Revendicări au fost deja efectuate pe suprafețe intinse și, inevitabil, au apărut și regiuni disputate, mai ales intre Rusia si Canada. Națiunile Unite – prin Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării – trebuie să găsească o cale de rezolvare a acestor conflicte de interese. Cum însă eficiența ONU pentru rezolvarea problemelor importante este scăzută, foarte probabil că disputele vor fi rezolvate tot la nivel bilateral, așa cum au facut Norvegia și Rusia.

10. Întinderea geografică –  presupunând pentru o clipă că estimările optimiste sunt cele corecte, resursele eneergetice sunt împrăștiate pe o suprafață foarte mare. Pe când toate celelalte regiuni bogate în resurse energetice din lume sunt mult mai compacte. Chiar și rezervele energetice ale Rusiei sunt concentrate în anumite puncte ale Siberiei. În cazul regiunii arctice, resursele sunt împrăștiate aproape peste tot, ceea ce va crea alte probleme pentru exploatare și transport.

  • Venezuela – 916.445 km pătrați
  • Arabia Saudită – 2.149.690 km pătrați
  • Iran – 1.648.195 km pătrați
  • Arctica – 21.000.000 km pătrați

Concluzii

Cu scopul de a răspunde la întrebarea articolului, putem concluziona că resursele arctice nu sunt recuperabile din punct de vedere economic. Cele mai multe dintre ele nu sunt recuperabile nici macar din punct de vedere tehnologic. Și este probabil că nu vor deveni astfel pentru minimum 20-25 de ani. Chiar dacă în acest interval de timp tehnologia va fi evoluat suficient pentru a face exploatarea eficientă, cum o mare parte a lumii se confruntă în prezent o încetinire a creșterii economice și cu perspective pe termen lung departe de a fi pozitive, ar trebui să privim orice planuri de exploatare energetice în zona arctica cu mult scepticism. Dar lăsând contextul global actual la o parte, realitatea este că până cand gheața nu se topește, și nu doar în timpul verii, dar pe tot parcursul anului, energia arctica pur si simplu nu pot fi produsă cu nici un fel de avantaj competitiv, cel puțin nu pentru țări precum Canada, S.U.A sau Rusia. Cel mult, exploatarea acestor resurse ar avea un anumit sens pentru țările nordice – cum ar fi Norvegia -, deoarece rezervele lor de energie actuale sunt într-un ritm rapid de scădere, însă și aceste state se lovesc de o serie de impedimente deocamdată de netrecut.

Leave a Reply

Your email address will not be published.