Arcticul este una dintre cele mai neatractive destinaţii din lume, însă acesta a devenit recent dintr-un deşert îngheţat asupra căruia niciun stat nu avea un interes particular, un punct de ciocnire a cel puţin 3 titani ai arenei internaţionale: Rusia, Canada şi SUA.

Încălzirea globală a deschis noi perspective asupra unor zone, care până de curând erau considerate a fi inaccesibile. Imposibilitatea de a obţine beneficii clare în urma exploatării din cauza condiţiilor meteorologice, dar şi a tehnologiei disponibile a generat o excludere de pe agenda politică statală a zonelor în cauză. Astfel s-a ajuns la situaţia în care Nordul Extrem era o zonă a nimănui şi, ţotuşi, a tuturor.  Fiind un teritoriu îngheţat, cercetătorii nu deţineau capabilităţille necesare explorării zonei, astfel că pentru mult timp resursele existente din adâncurile Arcticului au rămas la nivel de speculaţie. Topirea gheţarilor datorată fenomenului mondial de încălzire globală a permis acestora din urmă să treacă de nivelul de pură speculaţie şi să obţină dovezi asupra resurselor existente. Rezultatul a fost surprinzător pentru toţi actorii implicaţi: Arcticul adăposteşte 13%  din reservele nedescoperite de petrol şi 30% din cele de gaz natural. În condiţiile, în care securitatea energetică creează din ce în ce mai multe disensiuni interstatale, iar resursele energetice au un caracter limitat, acest aspect ameninţă să schimbe complet balanţa de putere. Schimbându-se ecuaţia cost-beneficiu în favoarea clară a beneficiilor, Arcticul sau „deşertul îngheţat” a devenit un punct fierbinte pe agenda statală a 5 puteri : SUA, Canada, Norvegia, Danemarca (prin Groenlanda) şi Federaţia Rusă, fiecare dezvoltându-şi un set unic de interese. Fiind dezvoltate unilateral, aceste interese se dovedesc a fi conflictuale, generându-se astfel o cursă pentru Arctic, în care rezultatul va fi cu sumă nulă.

 Acestă stare de insecuritate este amplificată şi de non-precizia dreptului internaţional cu privire la  drepturile de suveranitate asupra teritoriului respectiv.  Singura sursă disponibilă este Legea Mării. Aceasta a fost adoptată în 1982 şi a intrat în vigoare în 1994. Urmând prevederile acesteia, ”o ţară poate pretinde drepturi exclusive economice asupra unei distanţe de cel mult 200 mile”. Bineînţeles că există şi excepţii, în care un stat poate cere drepturi suverane asupra unui teritoriu mai mare decât cele 200 de mile. Dar acest lucru este posibil doar „dacă o ţară poate dovedi că platoul său continental se extinde dincolo de zona economică de 200 de mile”. În loc să rezolve disputele existente, aceste prevederi au determinat intensificarea cursei pentru Arctic, atât sub forma elaborării a cât mai multor hărţi doveditoare a extensiei platoului continental,cât şi a dezvoltării acţiunilor unilaterale destabilizatoare.

Din perspectiva statelor implicate dreptul internaţional nu reuşeşte decât să complice şi să prelungească şi mai mult o situaţie deja instabilă. Astfel, acestea recurg la acţiuni unilaterale, ce ţin mai mult de dimensiunea ”hard” a securităţii, pentru a-şi mări securitatea proprie. Însă, securitate lor individuală va determina un grad direct proporţional de insecuritate perceput la nivelul celorlalte state, ajungându-se la o cursă a înarmării, ce va genera o destabilizare la nivel cel puţin regional. Două din cele 5 state direct implicate au recurs la acest gen de acţiuni. Fiind considerate mari puteri, Rusia şi Canada acţionează în consecinţă.

 După amplasarea steagurilor ruseşti în 2007, Moscova merge mai departe şi anunţă prin ministrul său de Apărare, Anatoly Serdyukov, că Rusia va amplasa două detaşamente în zona Arctică, cel mai probabil în Murmansk şi în Arkanghelsk. Acestă acţiune reflectă comportamentul deja constant al Federaţiei Ruse pe arena internaţională. Laitmotivul acestui tip de comportament este surprins în declaraţiile lui Vladimir Putin, Prim-Ministrul Rusiei: „Suntem deschişi către un dialog cu partenerii noştri străini şi cu toţi vecinii noştri din zona Arctică, dar, bineînţeles, ne vom apăra propriile interese regionale într-un mod ferm şi fără lacune”.

Acţiunile Canadei au fost proporţionale. Încă din anul 2009 autorităţile canadiene şi-au dat acceptul pentru dezvoltarea unor exerciţii de suveranitate anuale, prin care să îşi facă cerinţele cunoscute. Poate cea mai cunoscută activitate de acest gen este Nanook.  Dimensiunea de tip hard a securităţii a evoluat către achiziţionarea a 8 nave de patrulare şi către staţionarea a 1000 de trupe canadiene în insulele din nordul Canadei, Baffin şi Ellesmere, începând cu luna iunie a.c. Ministrul canadian al Apărării, Peter MacKay, a declarat în acest sens că: „Toate aceste acţiuni sunt întreprinse în vederea măririi prezenţei asezonale şi permanente, pe care noi (canadienii) o avem în Nord. Este o regiune, în care noi, ca şi guvern, intenţionăm să investim”.  Nu putem trece cu vederea faptul că această cursă a înarmării este deocamdată condusă de Rusia, care este de departe cel mai bine echipat stat în situaţia de faţă, dispunând de 20 de spărgători de gheaţă, dintre care 7 atomici.

Toate aceste acţiuni nu au, totuşi, un caracter ofensiv sau, cel puţin, nu ar trebui privite astfel. Ele sunt de natură defensivă, aşa cum declara şi reprezentantul Rusiei, Anton Vasilev: „Frontiera nordică era închisă datorită gheţii şi condiţiilor climaterice severe…dar gheaţa se topeşte, iar noi nu putem lăsa 20, 000 de kilometri nesupravegheaţi. Nu putem rămâne într-o poziţie, în care nu suntem apăraţi”.

Acţiunile reflectă interesul crescut al acestor puteri asupra zonei Arctice. Pentru Rusia, Nordul Extrem a devenit o prioritate naţională, iar Kremlinul speră ca până în 2020 acesta să devină principala zonă de exploatare a resurselor energetice, aspect care nu face decât să accentueze şi mai mult insecuritatea resimţită de ceilalţi actori, mai ales dacă luăm în considerare istoria statului rus în ceea ce priveşte acţiunile unilaterale.

Aşadar perspective ale unui nou război există cu siguranţă, iar ele sunt reflectate prin prezenţa militară din regiune, însă probabilitatea ca un conflict armat să apară pentru stabilirea suveranităţii asupra zonei Arctice este puţin probabilă, deoarece costurile unei astfel de acţiuni ar fi mult prea mari, pentru ca un stat să îşi asume responsabilitatea. Atât timp cât fiecare dintre cele 5 state caută să elaboreze hărţi, prin care să demonstreze deci pe cale legală, că acel teritoriu aparţine de drept  lor, nu putem afirma că Rusia sau Canada plănuiesc să meargă la război, în sensul tradiţional al cuvântului, prea curând.

  arctic, drept international, razboi