Atitudinea cercurilor conducătoare din Rusia faţă de ţările din Europa Centrală şi Răsăriteană continuă să aibă o importanţă primordială atât pentru România, cât şi pentru ţările vecine. Spre dezamăgirea majorităţii ruşilor, Alianţa Atlantică s-a extins spre Est prin includerea Cehiei, Ungariei şi Poloniei (1999) şi Letonia, Estonia, Lituania, Slovenia, Bulgaria, Slovacia şi România (2004), Albaniei şi Croaţiei (2009). Trebuie însă luată în considerare atitudinea Rusiei şi faţă de viitorii membri ai NATO. Dintre statele menţionate cel mai des că vor deveni membre NATO în următorul val sunt Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Georgia şi Ucraina.

Cehia. Îngrijorarea Rusiei faţă de aderarea Republicii Cehe nu era la fel de pronunţată ca în Polonia, Ungaria sau statele baltice. Praga a adoptat o poziţie pragmatică faţă de Moscova, fiind mai ales interesată de dezvoltarea legăturilor economice de producţie, scăderea dependenţei de energia rusă şi recuperarea celei mai mari părţi a datoriei ruse.

Autorităţile ruse şi-au exprimat periodic opoziţia faţă de politica externă şi de securitate de la Praga, mai ales cu privire la extinderea NATO. Totuşi, campaniile publice nu au fost niciodată atât de zgomotoase ca în cazul Poloniei. Conducerea Rusiei a încercat însă să obţină controlul unei anumite părţi a presei cehe. O temă importantă a propagandei ruse de stat era deteriorarea economiei şi a standardului de viaţă al noilor ţări membre. Presa rusă a făcut o campanie având drept ţintă Republica Cehă, unde sprijinul public pentru integrarea în NATO era evident, încercând să prezinte imaginea unei ţări pauperizate, care are nevoie să-şi mărească toate cheltuielile militare pentru a face faţă cerinţelor stringente ale Alianţei. 

Moscova nu a lansat nici o ameninţare specifică împotriva Republicii Cehe, deşi a criticat puternic pregătirile Pragăi pentru intrarea în NATO. Autorităţile ruse au fost foarte iritate de comentariile lui Havel care a susţinut puternic extinderea NATO la statele baltice şi a afirmat că Rusia „nu avea nici un drept să se opună extinderii NATO”.

Până la summitul NATO de la Madrid, din iulie 1997, ruşii susţinuseră că intrarea cehilor în Alianţă poate avea consecinţe negative pentru livrarea de gaze naturale. Curând însă după refacerea independenţei sale, Praga a insistat să-şi reorienteze economia şi pieţele spre Occident şi să-şi diminueze dependenţa cu privire la livrările de gaze naturale faţă de Rusia.

Moscova s-a abţinut în general de la exploatarea problemelor etnice din Republica Cehă. Totuşi, poziţia minorităţilor romilor a fost uneori adusă în atenţie de către oficialităţile ruse şi de presă pentru a înfăţişa Republica Cehă ca nefiind suficient de democratică. Moscova şi-a exprimat de asemenea îngrijorarea faţă de presupusul tratament incorect aplicat etnicilor ruşi de către autorităţile cehe.

Conform rapoartelor guvernului slovac, agenţiile de informaţie rusă au angajat membri ai poliţiei secrete slovace pentru a sabota extinderea NATO a Republicii Cehe prin organizarea unor comploturi prin care încercau să exploateze rivalităţile tradiţionale şi să alimenteze îndoielile referitoare la capacitatea Cehiei de a deveni membră NATO. Conform serviciilor de contrainformaţii cehe, crima organizată la nivel internaţional ce acţionează în ţară are de cele mai multe ori legătură cu ruşii. Serviciile secrete cehe observă un interes crescând al serviciilor de informaţii ruse pentru informaţii referitoare la echipamentul militar modern pe care NATO îl aduce în Republica Cehă. Analiştii cehi s-au plâns în legătură cu refuzul mai multor guverne succesive de a reforma cele patru servicii de informaţii ale ţării, indicând faptul că unii înalţi funcţionari continuă să coopereze cu Moscova.

Ungaria. Poziţia Moscovei a devenit mai dură după ce Ungaria a solicitat calitatea de membru NATO. Atacurile propagandei ruseşti asupra Ungariei au fost mai moderate decât cele împotriva Poloniei cu atât mai mult cu cât ţara nu ocupă o poziţie dificilă din punct de vedere strategic, neaflându-se în imediata apropiere a regiunii CSI. Moscova nu a lansat nici o ameninţare specifică la adresa Ungariei, dar criticile împotriva Poloniei, ca ţară pregătită să intre în NATO, se aplicau şi celorlalte state central-europene. Comentariile primului ministru, Viktor Orban, din octombrie 1999, privitoare la posibilitatea de a le permite Statelor Unite să plaseze arme nucleare în Ungaria „pe timp de criză” au scandalizat oficialităţile ruse şi au dus la amânarea vizitei premierului Kasianov la Budapesta.

De la alegerea lui Putin, Moscova a încercat să dea un impuls vânzării de arme către fostelele state semnatare ale Pactului de la Varşovia şi să-şi refacă o parte a pieţei pierdute datorită intervenţiilor occidentale. Cu toate acestea, Budapesta s-a menţinut circumspectă în legătură cu dependenţa militară de Rusia.

Companiile ruseşti încearcă să se integreze tot mai mult în sectorul energetic al Ungariei prin intermediul privatizării. Capitalul rus şi-a mărit rolul în Ungaria în ultimul deceniu. Autorităţile ungare au observat această tendinţă cu o oarecare teamă şi au impus restricţii.

Moscova a încercat să discrediteze guvernul ungar prooccidental şi pro-NATO, insistând asupra problemei romilor, pe care o considera o problemă mai sensibilă în capitalele occidentale.

Polonia. Deşi autorităţile ruse s-au resemnat cu pierderea Poloniei ca stat – satelit, ele au perceput integrarea acestei ţări în NATO ca un obstacol în calea influenţei lor în regiune.

În februarie 1994, autorităţile ruse au pretins că intrarea în NATO a Poloniei va submina relaţia acesteia cu Moscova. Fiecare guvern polonez a lăsat să se înţeleagă că este în favoarea aderării la NATO, în ciuda oricăror obiecţii ale Rusiei. Principalul scop al acuzării Poloniei şi a vecinilor săi de presupuse tendinţe rusofobe era descalificarea acestora privind candidatura la NATO. Relaţiile slabe cu Rusia aveau un presupus impact negativ asupra relaţiilor dintre Alianţă şi Rusia. Un scop adiţional era acela de a crea îndoieli şi scindări între politicienii polonezi cu privire la securitatea şi politica externă a ţării, despre care se credea că irită un vecin puternic.

Propaganda rusă a atacat puternic eforturile Poloniei de a stabili grupări regionale cu vecinii săi postsovietici şi din Europa Centrală. Moscova se temea că structuri de genul grupului de la Vişegrad ar exclude Rusia şi ar atrage statele CSI în orbita Occidentului. Moscova considera că Polonia este principalul ei concurent regional în exercitarea de influenţe asupra statelor din CSI.

Relaţiile cu Rusia au devenit şi mai încordate după aderarea Poloniei la NATO în 1999. Kremlinul încerca să demonstreze că noile membre NATO vor adopta o atitudine de adversari ai Rusiei. Oficialităţile se plângeau de activitatea NATO tot mai intensă la graniţele ţării, aici fiind incluse şi zborurile militare deasupra regiunii Kaliningrad.

Deşi Varşovia şi-a orientat o mare parte a comerţului ei exterior spre Vest, ea a rămas puternic dependentă de Rusia pentru livrările de energie. Moscova îşi foloseşte astfel „diplomaţia energiei” pentru a obţine câştiguri politice.

În cadrul unei mişcări de asigurare a diversităţii energetice şi de scădere a dependenţei de Rusia, în septembrie 2001, Polonia a semnat un acord cu Norvegia, chiar dacă furnizorii de gaz norvegieni aveau preţuri cu 30% mai mari decât Rusia.

Datorită omogenităţii etnice a Poloniei şi a absenţei vreunei mişcări autonomiste de proporţii considerabile implicând populaţia vorbitoare de limba rusă, nu au existat prea multe oportunităţi pentru Moscova de a exploata chestiunea etnică în avantajul ei.

Serviciile ruse au avut prea puţine oportunităţi de a provoca revolte etnice, sociale, religioase sau regionale în Polonia sau de a incita sentimente antiguvernamentale. Fiind unul dintre cele mai omogene state din Europa de Est, cu o atitudine rezonabilă faţă de drepturile minorităţilor şi cu un număr redus de etnici ruşi, Polonia a scăpat de unele dintre acuzele exprimate la adresa statelor baltice vecine. Prin urmare, existau puţine şanse de manipulare de către ruşi a acestor probleme.

Moscova a încercat insistent să discrediteze autorităţile poloneze pentru a descalifica ţara în ce priveşte intrarea în NATO. Oficialităţile ruse încercau de asemenea să demonstreze că Polonia nu era un partener serios pentru instituţiile occidentale relatând că serviciile secrete poloneze, ca şi alte servicii secrete din Europa Centrală, continuau să spioneze Alianţa.

Letonia, Estonia, Lituania. Liderii ruşi nu credeau că pot integra în mod realist cele trei ţări în CSI sau în altă structură suprastatală. Ei încercau în schimb să plaseze Estonia, Letonia şi Lituania într-o „zonă neutră”, nedefinită, între NATO şi CSI şi între Europa Centrală şi Rusia, în acest fel, influenţele occidentale puteau fi reduse la minimum, iar securitatea şi interesele naţionale ale Rusiei asigurate. Oficialităţile ruse au lansat numeroase avertismente, în anii `90, cu privire la faptul că admiterea ţărilor baltice în NATO ar genera întreruperea relaţiilor între Moscova şi Alianţa Nord-Atlantică şi ar conduce la o nouă epocă de conflict.

Moscova se opunea vehement intrării statelor balcanice în NATO şi avertiza că o astfel de mişcare i-ar aduce la putere pe politicienii din linia dură în Rusia, iar aceasta ar grăbi apariţia unui conflict cu Alianţa. Kremlinul susţinea că admiterea statelor baltice ar crea o barieră puternică faţă de Rusia şi pretindea să aibă un cuvânt decisiv în politicile de securitate ale republicilor baltice.

Kremlinul încerca în schimb să izoleze cele trei state la nivel internaţional, generând tensiuni în interiorul statelor baltice şi între acestea şi alte state, pentru a bloca primirea lor în NATO, cu atât mai mult cu cât bunele relaţii cu vecinii reprezentau o condiţie importantă pentru a deveni membru al Alianţei. Moscova manipula problema minorităţilor pentru a demonstra că toate cele trei guverne nu reuşesc să atingă standardele europene de protecţie a minorităţilor şi de drepturi ale omului.

În primii doi ani ai preşedinţiei lui Putin, s-a pus accentul pe împiedicarea intrării în NATO a republicilor baltice. Primirea lor în NATO era condamnată ca o încercare de a izola Rusia de Europa, prin crearea unui cordon sanitar. Oficialităţile afirmau că acceptarea ca membru a oricăreia dintre ţările baltice va afecta permanent relaţiile cu Moscova şi va provoca eventuale contramăsuri. Se putea astfel schimba „echilibrul de forţe” din regiune şi se puteau degrada relaţiile dintre Rusia şi NATO. Putin a intensificat tensiunile etnice în 2001.

Moscova a ridicat şi probleme teritoriale cu privire la Estonia şi Letonia pentru a menţine presiunile create asupra guvernelor acestora. Stabilirea în cele din urmă a frontierelor a rămas neratificată, conform unui calcul viclean: frontierele nefiind stabilite, ţara nu putea fi admisă în NATO.

Autorităţile ruseşti ameninţau ţările baltice, susţineau conflictul economic şi pretindeau că aceste state se constituiau într-o rampă de lansare pentru un eventual atac NATO împotriva Rusiei. Unii politicieni cereau să se ia măsuri de ordin militar pentru a forţa cele trei republici să se supună, iar ministrul de externe Primakov cerea o revizuire a anumitor graniţe postsovietice. Când ameninţările directe nu au avut efectul dorit, Kremlinul a recurs la stimulente.

Cu ocazia întâlnirii la nivel înalt de la Vilnius, a liderilor din Europa de Est, din septembrie 1997, primul-ministru Cernomîrdin a propus mai multe măsuri de consolidare a încrederii, sub numele de „Programul pentru Ţările Baltice”. Acesta includea propuneri pentru garanţii de securitate unilaterale oferite de Rusia în cazul în care Estonia, Letonia şi Lituania rămâneau în afara NATO şi garanţii bilaterale oferite de Rusia şi NATO.

Moscova a continuat să acţioneze pentru descalificarea statelor baltice ca nişte candidate viabile pentru Alianţă. A inventat probleme interene şi externe, astfel încât liderii NATO, să considere că aderarea statelor baltice ar fi prea riscantă, creând noi probleme organizaţiei.

Moscova perturba economiile ţărilor baltice pentru a obţine avantaje politice. Fiecare guvern a încercat să orienteze economia spre Vest şi să-şi limiteze dependenţa de Rusia şi susceptibilitatea la şantaj. Moscova a încercat mai ales să controleze modalităţile de transmitere a energiei, acest lucru fiind profitabil atât din punct de vedere financiar cât şi politic. S-au făcut de asemenea încercări de a discredita serviciile de informaţii şi de siguranţă din ţările baltice, pentru a le descalifica în ce priveşte aderarea la NATO.

Moscova a încercat să creeze divergenţe între liderii din ţările baltice, pretinzând că oamenii de afaceri estonieni şi letoni sunt sceptici cu privire la integrarea în structurile NATO şi ar prefera să extindă comerţul şi legăturile politice cu Rusia.

Când Putin a înţeles că extinderea NATO nu poate fi oprită, el şi-a schimbat strategia, socotind că acceptarea calităţii de membru NATO pentru ţările baltice, combinată cu o exprimare mai pronunţată a punctului de vedere al Moscovei în deliberările NATO, ar putea slăbi Alianţa şi submina relevanţa extinderii. Oficialităţile baltice au insistat că este important să fie incluse în NATO toate cele trei ţări baltice simultan. Doar aşa puteau fi prevenite conflictele ulterioare cu Moscova cu privire la calitatea de membru NATO, puteau fi reduse posibilităţile apariţiei unor rivalităţi şi se putea asigura un cadru sigur de dezvoltare economică. Orice întârziere în aderarea vreunui stat baltic i-ar fi permis Rusiei să-şi dezvolte influenţa internaţională prin obţinerea unui control mai ferm în sectoare strategice ale economiilor locale.

Rusia a avut câteva dezamăgiri în ce priveşte politica sa din ţările baltice. Ea nu a reuşit să atragă cele trei state independente în orbita de securitate proprie şi s-a dovedit incapabilă să împiedice orientarea lor politică către Vest şi stabilirea de relaţii strânse cu Statele Unite.

Slovenia. O dată cu declanşarea războaielor iugoslave în vara anului 1991, politica rusească a oscilat între suţinerea integrităţii Iugoslaviei şi relaţiile reci cu Miloşevici, care sprijinise tentativa de lovitură de la Moscova din august 1991. Scopul central al diplomaţiei ruseşti era conservarea Iugoslaviei şi menţinerea dominaţiei asupra Serbiei, în opinia Ministerului Afacerilor Externe sovietic de dinaintea destrămării URSS, poziţie moştenită de către succesorul său rusesc, o Iugoslavie independentă reprezenta „un element important de stabilitate în Balcani şi în întreaga Europă”.

La rândul său, Belgradul considera Rusia drept un aliat util datorită dreptului de veto al Moscovei în Consiliul de Securitate al ONU în timpul încercărilor Belgradului de a crea Serbia Mare. Elţîn a recunoscut independenţa Sloveniei în februarie 1992, după ce a devenit clar că Iugoslavia socialistă a murit.

Şi totuşi, în primele faze ale războiului bosniac din 1992, Moscova a susţinut fervent Serbia, ceea ce a coincis cu afirmarea unei linii politice externe mai agresive. Cu ocazia vizitei ministrului de externe Ivanov la Lubliana, au fost finalizate mai multe acorduri şi a fost subliniat faptul că se îmbunătăţeşte în mod constant cooperarea economică. Oamenii de afaceri sloveni şi-au făcut simţită prezenţa în Rusia din ce în ce mai mult, pe măsură ce volumul investiţiilor a crescut. Slovenia şi Rusia plănuiesc să-şi extindă schimburile de la valoarea actuală de 600 milioane de dolari anual, la cel puţin l miliard de dolari până în 2006. Discuţiile s-au purtat şi în jurul datoriilor Rusiei faţă de ţările ex-iugoslave. Slovenia trebuie să primească 207 milioane de dolari din totalul de 1,29 miliarde de dolari pe care Rusia îi datorează statelor succesoare ale Iugoslaviei.

În Slovenia, Rusia a avut puţine ocazii să exploateze diferenţele etnice, dat fiind că ţara este predominant omogenă şi că nu există pretenţii teritoriale din partea vecinilor. Moscova avea puţine ocazii de a influenţa procesele politice din Slovenia. Mai mult, majoritatea partidelor proeminente din Slovenia erau antiiugoslave şi favorabile independenţei – poziţii ce erau contrare politicii Kremlinului. Se considera că Moscova lua în mod clar apărarea cauzelor iugoslave şi sârbeşti. Şi totuşi, Moscova se bazează pe faptul că va putea pătrunde pe termen lung în Zagreb prin cooperare economică şi prin investiţii.

Slovacia. Slovacia din timpul lui Meciar a devenit singurul stat central-european care accepta „doctrina Kviţinski” şi semnase un tratat fundamental cu Rusia. Doctrina purta numele adjunctului ministrului de externe sovietic, Iuli Kviţinski, care a condus negocierile din 1991 pentru tratate bilaterale cu toate fostele ţări membre ale Pactului de la Varşovia, încorporând o clauză de securitate ce le nega acestora dreptul de a stabili „alianţe ostile”.

Excluderea Slovaciei din prima rundă a extinderii NATO a fost considerată un succes diplomatic al Moscovei. Ca urmare a extinderii Alianţei, Moscova a lansat un avertisment cu privire la crearea unei alianţe multistatale în regiune, care ar putea exclude Rusia din vreuna dintre „sferele de influenţă” tradiţionale ale sale. O dată cu alegerea unui guvern democratic la Bratislava, în septembrie 1998, influenţa Moscovei a început să fie îndeaproape cercetată. Administraţia Putin a trebuit să accepte de asemenea invitaţia de aderare adresată Slovaciei de către NATO, în noiembrie 2002, la summitul de la Praga.

Moscova nu avea nevoie de prea multe atacuri de propagandă şi campanii de dezinformare împotriva regimului Meciar, care era perceput ca un avanpost valoros al intereselor ruseşti în mijlocul unei regiuni cu orientare occidentală. Criticile împotriva coaliţiei democratice ajunse la guvernare după alegerile din septembrie 1998 deveniseră însă un loc comun şi serviciile secrete ruse mituiau sau şantajau redactori şi jurnalişti pentru a transmite materiale în beneficiul Moscovei. Existau suspiciuni la Bratislava că unele relatări negative referitoare la agenţiile de securitate ale guvernului erau create şi răspândite de serviciile de informaţii ruse. Printre acestea se aflau afirmaţii cu privire la lipsa de credibilitate a serviciilor slovace de securitate şi la vânzările ilicite de arme către regimuri sancţionate la nivel internaţional.

Liderii NATO şi-au exprimat îngrijorarea faţă de faptul că Serviciul de Informaţii Slovac (SIS) este implicat în trafic cu arme, colaborează cu serviciile de informaţii ruse, ascultă ilegal telefoanele jurnaliştilor şi este angajat în campanii de denigrare ale unor politicieni, care ar putea afecta securitatea naţională a ţării şi Alianţa în general. Secretarul general NATO, lordul Robertson, afirma că Bratislava trebuie să convingă Alianţa că se poate avea încredere în organismele sale de securitate în ceea ce priveşte încredinţarea unor informaţii clasate şi că acestea dispun de un sistem credibil şi independent de supraveghere a securităţii.

Autorităţile slovace au criticat cu asprime rapoartele conform cărora situaţia SIS genera îndoieli grave cu privire la capacitatea ţării de a se integra în NATO şi UE. Au existat suspiciuni că rapoartele erau grav exagerate şi falsificate de activişti asociaţi cu Meciar, care păstrau în mod activ legături cu serviciile de informaţii ruse, într-o campanie deliberată de denigrare a guvernului.

Bulgaria. Rusia consideră că statele de la Marea Neagră, Bulgaria şi România, au importanţă strategică din mai multe motive. Mai întâi, controlul lor poate ajuta la sporirea influenţei Rusiei în sud-estul Europei, în timp ce Marea Neagră este considerată ea însăşi o zonă de dominaţie rusească, în al doilea rând, ele formează o legătură de infrastructură şi de energie între Europa şi regiunile caucaziene şi caspice. În al treilea rând, Bulgaria este văzută ca un aliat istoric, care poate ajuta la restabilirea avantajului Rusiei. Tradiţional, Rusia a căutat să menţină deschise strâmtorile Bosforului dintre Marea Neagră şi cea Mediterană pentru marina sa şi pentru materiile prime. Aceasta s-a relizat la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea în detrimentul tuturor statelor din regiune, inclusiv Bulgaria şi Serbia, care au devenit cvasi-protectorate ruseşti, în prezent, ambiţiile strategice ale Rusiei sunt concentrate, în primul rând, asupra fluxului nestăvilit al rezervelor de energie ruseşti spre Vest, dar nu neapărat prin Bosfor. Moscova intenţionează să asigure rute alternative prin Balcani, ca pe un scut împotriva unor potenţiale blocaje în Turcia.

Mare parte din anii `90, socialiştii bulgari au rămas strâns legaţi de Rusia, în decembrie 1994, când s-au întors la putere, influenţa Rusiei a crescut şi aceasta a considerat Sofia drept un opozant al extinderii NATO. În timpul unei vizite la Sofia, în martie 1996, Elţîn a menţionat Bulgaria ca fiind singura ţară est-europeană care putea deveni un membru al comunităţii ruse. În martie 1996, preşedintele Dumei, Ghenadi Selezniov, a declarat că Rusia şi Bulgaria împărtăşesc un obiectiv strategic comun şi a susţinut neutralitatea Bulgariei, în contrast, Uniunea Forţelor Democratice (UFD) aflată în opoziţie era percepută ca un element periculos, care va duce ţara mai aproape de NATO. Victoria electorală a UFD-ului din aprilie 1997 a fost văzută de către Kremlin ca un obstacol major, pe măsură ce noua administraţie bulgară a îmbrăţişat în întregime perspectiva intrării în NATO. Moscova a încercat să divizeze Uniunea, căutând să corupă oficiali şi parlamentari cu propuneri de afaceri. A investit mari sume de bani pentru a submina guvernul, între 1997 şi 2001. Resursele au fost alocate către mass-media şi mai multe partide politice, pentru a discredita UDF şi pentru a-i promova pe socialişti, care erau mai de încredere. Grupurile de lobby pro-Rusia din Partidul Socialist Bulgar au militat în numele intereselor economice ruseşti şi împotriva aderării Bulgariei la NATO.

Rusia era hotărâtă să utilizeze Bulgaria ca avanpost pentru penetrarea sa strategică în regiune, bazându-se pe legăturile culturale şi istorice ale ţării cu Rusia şi pe poziţia sa geostrategică. Dezintegrarea blocului sovietic a ridicat problema manierei în care Sofia putea să-şi protejeze independenţa şi să promoveze dezvoltarea economică, menţinând în acelaşi timp relaţii echilibrate cu Moscova. Rusia a continuat să afişeze un complex de superioritate faţă de statele slave mai mici şi a aşteptat ca Bulgaria să rămână parte a spaţiului politic, economic şi de securitate postsovietic. Aşteptările sale au fost înşelate în aprilie 1997, când Bulgaria a ales un guvern reformist pro-NATO, iar progresele sale spre intrarea în NATO au generat tensiuni cu Moscova.

Atunci când Rusia a realizat că – în ceea ce priveşte neadmiterea Bulgariei în NATO, miza era pierdută, a apărut o nouă faţetă a constructului „slavo-ortodox”, câţiva comentatori ruşi pretinzând că bulgarii, de fapt, nu sunt întru totul slavi. Intenţia era să se menţină iluzia propagandei că NATO este în esenţă o organizaţie catolico-protestantă, îndreptată împotriva lumii slave din Est.

Moscova s-a opus constant aderării Bulgariei la NATO, dar nu a reuşit să abată Sofia de la cererea de aderare, în schimb, serviciile secrete ruse s-au angajat în campania de discreditare a guvernului bulgar, prin lansarea unor zvonuri care au circulat pe scară largă în Bulgaria, potrivit cărora noul prim-ministru, Simeon de Saxa Coburg Gotha, era o marionetă în mâinile mafiei ruseşti. De asemena, Moscova a pretins că Statele Unite forţau Bulgaria să intre în NATO şi făceau presiuni asupra Sofiei să-şi deprecieze relaţiile sale cu Rusia.

Nu au existat ameninţări militare directe ale Rusiei împotriva Bulgariei, dar Moscova şi-a exprimat periodic nemulţumirea sa faţă de mişcările Bulgariei de apropiere de NATO şi de Washington.

La sfârşitul războiului NATO din Kosovo, Bulgaria a refuzat să acorde Rusiei dreptul de survol pentru a-şi poziţiona trupele în provincie, până la încheierea unei înţelegeri între NATO şi Rusia în ceea ce priveşte o comandă unificată a forţelor de menţinere a păcii. Adjunctul lui Elţîn, Andranik Migranian, a descris această decizie drept un act ostil al Sofiei care „va intensifica sentimentele antibulgare în Rusia” şi care riscă să influenţeze relaţiile economice.

Hotărârea Bulgariei de a adera la NATO a declanşat protestele oficialilor de la Moscova. În august 2000, ministrul de externe a acuzat Bulgaria că stabileşte relaţii excesiv de apropiate cu NATO, avertizând că aceasta se face în dauna legăturilor tradiţionale ale ţării cu Rusia. Un conflict mocnit dintre Moscova şi Sofia priveşte planificarea deschiderii unor baze americane sau a unor scene militare în Bulgaria. Instalarea bazelor a fost bine întâmpinată de către autorităţile bulgare care au văzut-o ca pe un mijloc de a întări legăturile cu Washingtonul şi de a aduce beneficii economice ţării. Kremlinul a semnalat Sofiei puternica sa opoziţie faţă de această iniţiativă şi a cerut să participe la negocierile cu privire la bazele proiectate.

Chestiunea etnică a ocupat un loc marginal în politica rusească faţă de Bulgaria. Ar fi fost de altfel şocant ca, în numele „solidarităţii slave”, Moscova să aţâţe un conflict sau să acuze Sofia de discriminare împotriva comunităţilor ei musulmane (turcă, romă, pomakă), care formează cea mai mare parte a minorităţilor ţării.

Unele întreprinderi bulgare au fost implicate în scandaluri legate de exportul de arme către regimuri îndoielnice, inclusiv echipament care ar fi putut fi deja utilizat de către guvernele din Orientul Mijlociu. Un astfel de scandal, implicând piese de rezervă pentru transportoarele blindate de personal destinate Siriei, a fost prezentat în presă în ajunul întâlnirii la nivel înalt NATO de la Praga, în noiembrie 2002.

S-au ivit suspiciuni potrivit cărora momentul apariţiei subiectului a fost ales intenţionat pentru a pune sub semnul întrebării invitarea Bulgariei în NATO. Potrivit analiştilor politici bulgari pe probleme de securitate, întregul episod a fost provocat şi manipulat de către grupuri anti-NATO, inclusiv de foşti membri ai forţelor de securitate care aveau strânse legături cu serviciile secrete ale Kremlinului şi cu mafia rusească.

România. Relaţiile dintre România şi Rusia au fost distante în timpul regimului lui Nicoale Ceauşescu şi s-au îmbunătăţit parţial după căderea dictatorului. Abia în septembrie 1993, liderii români s-au deplasat la Moscova pentru a semna înţelegeri în vederea restabilirii legăturilor economice. România a devenit singura ţară din regiune cu care Rusia nu a reuşit să semneze un tratat politic bilateral în anii `90. Bucureştiul a insistat ca orice tratat să includă o condamnare comună a pactului nazisto-sovietic din 1939, în urma căruia România a pierdut o parte din provincia sa, Moldova. Moscova s-a temut că aceasta ar legitima mişcări favorabile unirii României şi a Moldovei ex-sovietice. Tratatul pentru Relaţii de Prietenie şi Cooperare a fost în sfârşit semnat în iulie 2003, în timpul unei vizite a preşedintelui Ion Iliescu la Moscova.

În timpul anilor `90, propaganda rusă de stat a descris România ca pe o putere expansionistă, revendicând Moldova şi părţi din Ucraina pierdute în favoarea URSS după cel de-al doilea război mondial. Moscova a încurajat animozităţile dintre Bucureşti şi Chişinău şi Kiev, pentru a se erija în apărătorul integrităţii teritoriale a vecinilor din nordul României.

România a acceptat iniţial „doctrina Kviţinski” propusă de Moscova în ajunul colapsului sovietic. La negocierile asupra tratatului bilateral, a fost inserată o clauză prin care ambelor părţi le era interzisă intrarea în orice alianţă militară percepută drept ostilă de către oricare dintre semnatare. Ca urmare a dezintegrării URSS, tratatul a rămas neratificat de către Bucureşti şi, spre marea dezamăgire a Kremlinului, România a început să adopte o poziţie pro-NATO mai deschisă. Deşi nu au existat ameninţări militare directe împotriva ţării, era limpede că Rusia se opunea puternic politicilor externe şi de securitate ale Bucureştiului.

Persistenţa crizei politice în statul învecinat, Moldova, a fost manipulată de Moscova pentru a pune într-o lumină negativă politica externă a României. Manevra a devenit limpede în februarie 2002, pe măsură ce la Chişinău s-a înteţit conflictul între guvern şi protestatari. Aici aveau loc demonstraţii organizate de mişcarea de opoziţie împotriva introducerii forţate a limbii ruse ca limbă de stat de către administraţia comunistă moldovenescă. Cu toate acestea, oficialii ruşi au prezentat manifestaţiile ca pe o provocare românească, având drept scop anexarea Moldovei.

Autorităţile române au acuzat Moscova de întreţinerea crizei într-un stat fragil, în scopul de a sparge blocul proromân, de a avea o Moldovă mult mai subordonată şi pentru a discredita guvernul de la Bucureşti, în maniera binecunoscută, oficialii ruşi au lansat calomnii la adresa politicii externe a României şi au pus sub semnul întrebării credibilitatea Bucureştiului ca potenţial aliat al NATO. Autorităţile comuniste de la Chişinău, cu strânse legături la Moscova, au inflamat la rândul lor speculaţiile potrivit cărora Bucureştiul ar promova o politică „revanşardă” faţă de Republica Moldova dacă ar fi admis în NATO.

În septembrie 2003, după ce România a primit undă verde pentru aderarea la NATO, au izbucnit conflicte cu privire la necesitatea supravegherii parlamentare a serviciilor secrete. Agenţiile occidentale au exercitat presiuni asupra împuterniciţilor români pentru a curăţa reţeaua de informaţii prin eliminarea foştilor membri ai Securităţii (poliţia secretă a lui Ceauşescu). Serviciile de informaţii vestice continuă să fie preocupate de posibilele legături dintre foştii agenţi de informaţii comunişti şi serviciile ruseşti. Washingtonul cere un mai mare control civil asupra serviciilor de informaţii din partea tuturor invitaţilor la aderarea în NATO, precum şi transparenţa bugetelor acestora.

Albania. Relaţiile diplomatice dintre Albania şi Uniunea Sovietică au fost restabilite în iulie 1999 după aproape treizeci de ani de la deteriorarea lor de către regimul de la Tirana al lui Enver Hodja. Legăturile dintre cele două ţări au rămas reci de-a lungul anilor `90, în primul rând din cauza abordărilor crizei balcanice. Autorităţile ruse nu doreau să-şi sacrifice relaţiile bune cu Belgradul pentru a le îmbunătăţi pe cele cu Tirana. Conflictul din Kosovo a înrăutăţit relaţiile, ca urmare a scrisorii trimise de primul-ministru Primakov premierului albanez, în care acuza Tirana de exacerbarea crizei şi făcea presiuni asupra guvernului să elimine „terorismul albanez” din Kosovo. Autorităţile albaneze au trimis un răspuns dur la acuzaţiile Kremlinului.

Rusia căuta cu disperare să aibă mai multă legitimitate şi o voce mai puternică în politica regională. Oficialii ruşi afirmau că NATO îi susţinea în mod tacit pe „etnoteroriştii” albanezi din Kosovo în războiul său împotriva Belgradului deoarece scopurile lor coincideau. Intervenţia NATO a fost percepută ca o metodă de a reduce influenţa rusească prin marginalizarea Consiliului de Securitate al ONU. Kremlinul se simţea îndreptăţit să critice lărgirea NATO, ce coincidea cu misiuni ofensive ale Alianţei care puteau crea un precedent pentru operaţiuni lângă frontierele Rusiei.

În ciuda criticilor sale la adresa unilateralismului Statelor Unite, Moscova a fost prima ţară care a trimis trupe în Kosovo, fără a avea mai întâi acordul ONU, printr-o mişcare menită să devanseze NATO. Autorităţile ruse i-au cerut Tiranei să accepte o prezenţă militară rusească în Kosovo. Atitudinea beligerantă a Kremlinului în timpul campaniei NATO avea menirea de a câştiga o poziţie de negociere mai bună după încheierea războiului.

Propunerile Moscovei pentru perioada postconflictuală, de a crea un nou „sistem colectiv de securitate” balcanic, au fost primite la Tirana ca o încercare reînnoită de a recâştiga influenţă regională şi de a slăbi poziţia americană. Autorităţile albaneze au arătat că sistemul de securitate propus de Kremlin este conceput în aşa fel încât să ocolească NATO şi să includă state precum Serbia, care nici măcar nu participau la programul PflP al NATO.

De la intervenţia NATO în Kosovo, oficialii ruşi au descris naţiunea albaneză ca pe un pericol major pentru stabilitatea din Balcani. Propaganda de stat rusă a susţinut faptul că toate conflictele din sud-estul Europei sunt în mod deliberat provocate pentru a justifica expansiunea NATO şi misiunile sale „din afara zonei”, dovedindu-se incapabilă să recunoască purificarea etnică a albanezilor din Kosovo de către forţele de securitate sârbe, în schimb, fuga în masă a sutelor de mii de rezidenţi a fost descrisă ca fiind mai degrabă consecinţa, decât cauza campaniei NATO.

Politicienii ruşi au avertizat asupra faptului că albanezii sunt incapabili de o guvernare democratică şi că sunt funciarmente violenţi. Drept dovadă, ei subliniau evoluţiile instabile din Albania. Afirmau că statul albanez generează instabilitate regională, că subminează procesul de extindere europeană, că joacă rolul de intermediar pentru materiale ilegale şi că oferă o deschidere pentru forţele fundamentaliste islamice. Albania a fost denunţată ca bază de antrenament şi punct de tranzit pentru terorişti.

Albania a evitat să depindă de energia, de comerţul şi de piaţa rusească. Cu toate acestea, Rusia intenţionează să includă Albania în reţeaua sa energetică în creştere din Europa.

Moscova a avut puţine ocazii să recurgă la manipulare socială în Albania sau în Kosovo, în sânul unei populaţii majoritar albaneze, unde Rusia exercită o influenţă redusă. Cu toate acestea, analiştii albanezi credeau că forţele serviciilor secrete sârbe, cu implicarea Rusiei, sunt active în ambele state pentru a genera tensiuni sociale şi instabilitate. Neavând legături strânse cu forţele politice majore din Tirana sau din Priştina, şi nici influenţă asupra lor, Moscova nu a reuşit să promoveze formaţiuni politice extremiste care ar fi putut pune la grea încercare popularitatea guvernelor prooccidentale.

Prezenţa constantă a crimei organizate şi a corupţiei la nivel înalt în Balcani i-a dat Moscovei temeiuri solide pentru a insista acasă asupra mesajului său antialbanez şi antikosovar. Albania este în mod regulat descrisă ca un centru al crimei regionale, acest lucru conducând la incidente diplomatice.

Relaţiile strânse ale Albaniei cu NATO şi Statele Unite au constituit motive suplimentare pentru acţiuni de spionaj din partea agenţiilor ruseşti din Tirana. În mod similar, Kosovo, o regiune în care prezenţa NATO şi a SUA era semnificativă, a devenit un teren foarte fertil de strângere a informaţiilor pentru unităţile de servicii secrete civile şi militare ruseşti.

Croaţia. După ce şi-a declarat independenţa în iunie 1991, Croaţia a fost atacată în mod susţinut de presa moscovită. Atacul conţinea trei elemente principale: Croaţia era, chipurile, inamicul cel mai zgomotos al Iugoslaviei şi al Serbiei; guvernul cerea imperios implicarea militară a NATO în Balcani; şi Croaţia urmărea să devină membră a Alianţei. Toate aceste trei politici, împărtăşite de Slovenia, diminuau „în mod obiectiv” poziţia Rusiei în regiune.

Prezenţa sporită a NATO în operaţiuni de menţinere a păcii a fost percepută în mod negativ de către Moscova. Noua Concepţie Strategică a NATO era considerată un program de expansiune instituţională şi de acţiune militară. Alianţa, devenită forţa principală pentru rezolvarea conflictelor în Balcani, era condamnată deoarece se considera că reprezintă o modalitate de a marginaliza influenţa rusească.

Companiile ruseşti au stabilit relaţii de afaceri cu sistemul croat de conducte de petrol ce transportă petrol din Marea Adriatică spre Europa centrală. Ele încercau să schimbe direcţia petrolului şi să transporte petrol rusesc spre Mediterană.

După destrămarea Iugoslaviei, relaţiile economice croato-ruse s-au dezvoltat în mod constant, deşi în mare parte este vorba de exporturi ruseşti, în cazul Croaţiei, cererile venite din partea minorităţii sârbe, importantă numeric şi radicalizantă, au constituit de-a lungul anilor `90 arme pentru a submina statul independent şi pentru a apăra Belgradul de presiunea occidentală. În timpul războiului sârbo-croat de la începutul anilor `90, Moscova a imitat Belgradul condamnând regimul Tudjman ca fiind o reîncarnare a fasciştilor ustaşi din timpul celui de-al doilea război mondial. Moscova avea puţine ocazii de a influenţa procesele politice din Croaţia.

Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. În 1992, preşedintele Elţîn a recunoscut independenţa Macedoniei. A fost o decizie dificilă, deoarece el risca astfel să-şi înstrăineze blocul ortodox naţionalist, care se opunea dezintegrării Iugoslaviei şi era în favoarea Serbiei în toate conflictele regionale. Calculul Rusiei era să construiască o viitoare alianţă cu Macedonia şi să atragă ţara mai aproape de Serbia prorusă. Câteva incidente, inclusiv insurgenţa albaneză din 2001 şi presiunile occidentale asupra administraţiei de la Skopje ca să ajungă la un acord cu liderii minorităţii albaneze, au constituit momente propice pentru ca diplomaţia rusească să intervină. Moscova a pozat în campioană a cauzei statului macedonean, susţinând că albanezii intenţionează să dezmembreze ţara.

Autorităţile ruseşti au descris tensiunile etnice din Macedonia drept consecinţe ale „terorismului albanez” şi ale tendinţelor expansioniste venite din Kosovo. Oficialii au avertizat asupra faptului că, aşa cum regiunea Kosovo ar putea fi dezmembrată şi luată Serbiei, în mod similar, părţi din Macedonia ar putea fi şi ele dislocate. În acest fel, ei au reuşit să câştige încrederea guvernului de la Skopje.

În timpul vizitei sale în Serbia, în iunie 2001, Putin a avertizat asupra faptului că în Macedonia s-ar putea relua scenariul din Kosovo, dacă presiunile occidentale forţează Skopje să negocieze cu rebelii albanezii. El a sugerat că frontierele Macedoniei să fie strâns închise pentru a preveni deplasările gherilelor şi traficul de arme, sugerând astfel că rebeliunea din Macedonia era organizată din exterior.

Făcându-se ecoul propagandei emise de Belgrad, mijloacele de informare în masă din Rusia au afirmat că „teroriştii albanezi” din Kosovo acţionează în vestul Macedoniei şi în nordul Greciei. Scopul lor era dublu: să demonstreze susţinerea politică a Rusiei faţă de guvernul macedonean şi să discrediteze orice încercări de constituire a unei forme statale pentru Kosovo, ca fiind destabilizatoare pentru întreaga regiune. Putin a învinovăţit NATO de faptul că ameninţările cu violenţa sunt posibile, deoarece n-au fost dezarmaţi rebelii albanezi din Kosovo. Puţin a afirmat că sursa conflictului din Macedonia constă în sprijinul pe care NATO îl dă separatiştilor albanezi.

Dat fiind că implicarea NATO în Macedonia s-a intensificat în anii `90, Rusia şi-a sporit presiunile asupra guvernului de la Skopje pentru a cumpăra arme ruseşti şi pentru a fixa în mod arbitrar o dată pentru un acord privind cooperarea militară. Rusia s-a opus cu putere înlocuirii misiunii militare a ONU din Macedonia cu o forţă NATO şi a susţinut cu vehemenţă elementele mai militante din guvernul macedonean în timpul conflcitului armat din vara anului 2001 cu rebelii etnici albanezi din Armata de Eliberare Naţională (UCK). Moscova s-a plâns de faptul că nu a fost consultată în eforturile NATO de a stăvili războiul civil din ţară. În ciuda opoziţiei venite din partea Casei Albe, autorităţile macedonene au obţinut cantităţi substanţiale de echipament militar de la Ucraina, care a devenit un partener apropiat al Rusiei după venirea la putere a lui Putin.

Rusia nu a fost implicată în desfăşurările pentru menţinerea păcii din Macedonia, nici în Misiunea Preventivă a ONU din anii `90, nici în misiunea post-conflict condusă de NATO în anii 2001 – 2002. Moscova a prezentat desfăşurările Alianţei ca pe un eşec şi ca pe o modalitate de extindere a influenţei NATO în Balcani. Surse ruse au susţinut că guvernul macedonean este dezamăgit de eforturile occidentale de menţinere a păcii şi că s-a întors spre Moscova pe baza experienţei ruseşti de luptă împotriva terorismului în Cecenia.

Deşi nu a lansat campanii de discreditare a autorităţilor de la Skopje, Moscova a avertizat Macedonia asupra riscului eventualei sale aderări la NATO, afirmând că acest lucru va fi în contradicţie cu interesele ruseşti. Administraţia de la Skopje a fost criticată pentru faptul că nu a înţeles că NATO reprezintă un pericol pentru integritatea teritorială a Macedoniei, din cauza presupusului sprijin acordat „extremismului albanez” şi din cauza obiectivului său de a transforma Macedonia într-un protectorat al SUA.

Faţă de Georgia şi Ucraina, opoziţia este şi mai mare, dat fiind că, se consideră că prin obţinerea statutului de membru NATO, cele două ţări ies de sub influenţa rusească şi devin marionete ale SUA în regiune. Rusia vede în acceptarea acestora ca membri NATO, o intruziune a Alianţei în sfera de influenţă tradiţională care se întindea până spre anii 2000, asupra acestor ţări de la Marea Neagră.

Rusia face presiuni asupra Georgiei, ameninţând că dacă va deveni membră NATO, ar putea pierde cele două teritorii secesioniste şi pro-ruse, Ossetia de Sud şi Abhazia, pe care Rusia le-ar putea recunoaşte ca state independente.

În ceea ce priveşte Ucraina, Rusia consideră că adeziunea la NATO ar destabiliza regiunea şi că s-ar ajunge la o divizare a Europei.

Conchizând, chiar dacă acest proces este privit cu scepticism de Rusia, care în continuare vede acest proces de lărgire ca principala ameninţare la securitatea sa, aceasta trebuie să înţeleagă că pentru o securitate globală este nevoie de o relaţie bună cu NATO şi împreună să promoveze şi să construiască această relaţie.

În ciuda criticilor potrivit cărora lărgirea NATO ar duce la crearea de diviziuni între Est şi Vest, aceasta va avansa în consolidarea păcii şi a libertăţii de-a lungul Europei.

  bulgaria, cehia, estonia, Georgia, letonia, lituania, macedonia, NATO, polonia, romania, rusia, ucraina