Aspecte privind importanţa geostrategică a Egiptului, în contextul politic actual

Aspecte privind importanţa geostrategică a Egiptului, în contextul politic actual

Egipt_flag_241770096Egiptul este considerat un factor geostrategic important în configuraţia politică şi economică a zonei în care se află, atât prin rolul său în negocierile israeliano-palestiniene, cât şi prin deţinerea uneia din căile de transport maritim esenţiale ale planetei, canalul de Suez, prin forţa sa economică, precum şi prin influenţa sa istorică asupra lumii arabe.

Alături de strâmtorile Malacca, Gibraltar şi Ormuz, canalul Suez figurează printre cele “şapte porţi” ale comerţului mondial. Potrivit celor mai recente cifre oficiale, circa 7% din mărfurile comercializate la nivel mondial trec prin acest canal: produse agricole sau echipamente europene destinate ţărilor Asiei, concomitent cu produse de consum asiatice spre Europa.

Astfel, prin canalul de Suez trec zilnic 1,2 milioane de barili de ţiţei, reprezentând 6% din exportul ţărilor din zona Golfului. Date suficiente pentru a justifica temerile exprimate de Abdallah el-Badri, secretarul general al OPEC, care a declarat că în cazul în care tulburările din Egipt vor afecta traficul prin canal, există riscul unei “penurii reale” de petrol. Tancurile petroliere vor fi astfel obligate să înconjoare Africa (10.000 km. în plus), ceea ce ar însemna costuri enorme.

În plan internaţional, Egiptul este considerat drept liderul lumii arabe. Este statul cel mai populat, deţinând 80 milioane de locuitori. Este cunoscut ca primul stat care a avut curajul, în 1979, să încheie pace cu Israelul, iar în prezent continuă să fie mediatorul-cheie în conflictul israelo-palestinian, acesta fiind motivul pentru care liderii israelieni s-au declarat îngrijoraţi de efectele înlăturării lui Moubarak. Influenţa egipteană se manifestă şi în alte planuri în zonă, inclusiv în plan cultural.

Totodată, la fel de important este faptul că Egiptul, Mubarak personal, au fost aliaţii fideli şi activi ai Occidentului atât împotriva terorismului, cât şi programului nuclear iranian.

Primele alegeri parlamentare după înlăturarea de la putere lui Hosni Mubarak

De cele mai multe ori s-a folosit termenul de „revoluţie„ pentru a fi descrise mişcările ce au avut loc în ultimul an în interiorul Egiptului, însă există cel puţin două argumente că nu a existat o revoluţie în adevăratul sens al cuvântului. În primul rând, la proteste au participat aproximativ patru sute de mii de oameni din cei 80 de miliane de cetăţeni, reprezentând doar un mic segment din populaţie. În al doilea rând, cei prezenţi la proteste au cerut plecarea de la putere a lui Hosni Mubarak, dar fără a avea revendicări care ar fi condus la schimbarea regimului politic. Aşadar, mişcările din statul egiptean pot fi considerate revolte, nu revoluţii.

După demiterea lui Mubarak, puterea a fost preluată de către Consiliului Suprem al Armatei, compus din 21 de ofiţeri superiori, însă conducerea executivă este de facto în mâna a doar cinci ofiţeri: Mohamed HusseinTantawi, Sami Hafez Anan, Mohab Mamish, Reda Mahmoud Hafez Mohamed şi Abd El Aziz Seif-Eldeen. În ceea ce priveşte puterea legislativă, în data de 28-29 Noiembrie 2011 au avut loc alegerile pentru Camera Deputaţilor, Camera Inferioară a Parlamentului Egiptean. Urmează apoi alegerile pentru Camera Superioară (Shura), între 20 Ianuarie şi 11 Martie 2012.

În urma rezultatelor preliminare, Partidul Libertate şi Justitie, braţul politic al Frăţiei Musulmane, conduce în nouă guvernorate, urmat de partidul islamist Al-Nour. În cazul Egiptului, posibilul transfer de putere de la militari la civili ar putea genera atât o radicalizare religioasă, cât şi un guvern majoritar al Frăţiei Musulmane, cea mai veche şi importantă grupare islamistă egipteană, înfiinţată în anul 1928 de Hassan Al-Banna, cu scopul de a instaura legea coranică în întreaga lume musulmană şi a combate influenţele occidentale.

De asemenea, gruparea şi-a depăşit statutul de forţă politică limitată la spaţiul egiptean încă din perioada interbelică, atunci când au fost înfiinţate secţii în Iordania, Palestina sau Siria. Membrii săi au luat parte la primul război israeliano-arab (1948-1949), la cel din Algeria, la războiul din Afganistan (1979) sau la cel din Cecenia, iar în Teritoriile Palestiniene, Frăţia a înfiinţat Mişcarea de Rezistenţă Islamică (Hamas). În contextul în care Frăţia ar deveni principala putere în statul egiptean este de aşteptat ca Tratatul de pace dintre Israel şi Egipt, prin care Peninsula Sinai revine între frontierele Egiptului, să fie anulat.

Efectele instabilităţii politice

Din punct de vedere militar, cooperarea strategică cu SUA asigură, în linii mari, siguranţa militară a statului egiptean şi necesităţile de armament ale acestuia, luându-se în discuţie în anul 2006 posibilitatea de reactivare a programului nuclear, însă principala ameninţare la adresa armatei provine din interior, statutul său fiind din ce în ce mai mult contestat de către diversele mişcări musulmane radicale.

Una dintre sursele de instabilitate la adresa Egiptului este cea de natură socio-politică. Modurile de manifestare ale acesteia sunt : protestele, revolte, demonstraţii antiguvernamentale, tulburări interne şi revoluţii. Cu o săptamână înainte să înceapă alegerile parlamentare s-au declanşat ciocniri între forţele de securitate egiptene şi protestatari, piaţa Tahir redevenind astfel scena unor demonstraţii violente împotriva regimului egiptean.

Frecvenţa revoltelor şi mişcărilor populare influenţează în mod negativ creşterea economică. Apreciate drept manifestări ce pot avea ca urmare haosul, dezordinea socială, acestea conduc la reducerea ritmului de dezvoltare a statului, la diminuarea drastică a nivelului de trai, cu consecinţele ce decurg de aici: generalizarea corupţiei, creşterea criminalităţii, dezvoltarea pieţei negre ş.a.

 De asemenea, un factor important ce poate afecta performanţele economice în mod direct sau indirect (prin schimbarea politicilor), în funcţie de nivelul de stabilitate politică internă, este existenţa unei stări de instabilitate politică externă. Numerosele vulnerabiliăţi cu care se confruntă Egiptul sunt amplificate de menţinerea unei stări conflictuale în Libia şi Sudan. Aşadar, instabilitatea politică, măsurată prin schimbări frecvente ale regimului, prin tulburări şi violenţe, este percepută ca o sursă contraproductivă în dezvoltarea a statului.

În afara luptei politice, va urma o luptă pentru împărtirea influenţei şi controlul sectoarelor economice, având în vedere locul gol rămas în urma plecării de la putere a partidului şi fidelilor lui Mubarak şi fiul său Gamal, atât între civili şi militari, cât şi în cadrul aceleaşi categorii.

Pe de altă parte, cele şase decenii de dominaţie militară în Egipt consacră instituţia militară egipteană ca un garant al stabilităţii statului, iar modul în care armata a gestionat recentele evenimente a dus la sporirea prestigiului acestuia.

                        

În loc de concluzii

 

Unele modificări în plan geopolitic, consecinţă a revoltelor arabe, pot avea implicaţii semnificative, în timp, asupra mediului de securitate naţional şi regional. Redistribuirea influenţei geopolitice este pentru moment consecinţa cea mai notabilă a evenimentelor de debut al anului 2011.

Conform unei analize Stratfor, George Friedman consideră că  instaurarea unui regim islamist în Egipt ar fi o „catastrofă strategică” pentru Statele Unite ale Americii, deoarece o astfel de situaţie care ar schimba atât dinamica lumii arabe, cât şi strategia aplicată de America după sfârşitul războiului arabo-israelian din anul 1973. Cooperarea dintre servicile egiptene de informaţii şi cele americane după 11 septembrie a fost esenţială în blocarea şi subminarea al-Qaeda. În cazul în care Egiptul va înceta să coopereze sau va deveni ostil, strategia SUA ar fi subminată.

În ceea ce priveşte importanţa resurselor energetice, Egiptul poate avea un rol strategic pentru diversificarea surselor de aprovizionare cu energie a Uniunii Europene, fiind un potenţial furnizor pentru alimentarea conductei Nabucco.

Mişcarea populară din Egipt demonstrează vulnerabilitatea regimurilor din această regiune. Astfel, se poate vorbi despre un efect de domino deoarece protestele au izbucnit, pe rând, în Tunisia, afectând apoi Algeria, Egipt, Yemen, Liban şi Iordania. Pe de altă parte, referitor la efectele globalizării, revoltele au fost încurajate de facilităţile oferite de mediul on-line, fiind catalizate de dezvoltarea exponenţială a internetului. De exemplu, una dintre măsurile de reacţie rapidă a regimului Mubarack în Egipt a fost limitarea accesului la serviciile de internet, însă această  încercare a fost sortită eşecului.

În concluzie, Egiptul reprezintă un stat cu o poziţie importantă în cadrul relaţiilor internaţionale, iar noul regim va fi nevoit să decidă asupra modului în care îşi va consolida poziţia de actor regional şi internaţional în noua arhitectură de securitate, în contexul luptelor pentru hegemonia regională.

Leave a Reply

Your email address will not be published.