Scutul anti-rachetă, reloaded

Scutul anti-rachetă, reloaded

scutul_antiracheta_128003641După toate poziţiile neaoficiale şi oficiale cu privire la acest proiect militar, inclusiv susţinerea unei conferinţe la Bucureşti, cred că este bine-venită o interpretare într-o nouă cheie, chiar dacă se va dovedi a fi în registrul istoriei alternative şi al contrafactualului.

Mintea umană are tendinţa de a vedea şi chiar inventa (fără intenţie uneori) dovezile necesare pentru a confirma ceva. Probabil că, dacă ne întrebuinţăm suficient, am putea găsi dovezi că apa oceanelor ar putea fi în acelaşi timp verde şi albastră. Problema reală apare cand uităm că există un cimitir al dovezilor care nu vorbesc, al dovezilor tăcute. Cicero povestea că lui Diagoras i s-au arătat imagini cu marinari care s-au rugat, apoi au supravieţuit unui naufragiu. Pe cale de consecinţă, sugerau că au supravieţuit datorită rugăciunii. Sceptic din fire, Diagoras ar fi întrebat “Unde sunt imaginile celor care s-au rugat şi totuşi s-au înecat?”. Neurobiologic vorbind, facem constant eroarea de a lua în considerare un efect mai bun sau mai rău, al unui fenomen sau process, el rămânând ceea ce este în mod obiectiv, dar nefiind accesibil decât retrospectiv, şi atunci doar parţial.

De aceea, mi-am propus să pun la îndoială tot ce am citit până acum despre amplasarea elementelor scutului anti-rachetă. Luând în calcul aceleaşi riscuri, pe care le-au luat şi cei care au evaluat efectele ca fiind bune ori nu (depinde pe ai cui analişti îi citeşti), originate în componente ale ordinii internaţionale, voi întoarce la 180 de grade ipoteza, spunând că scutul anti-rachetă în Europa va însemna, pe termen lung, depărtarea SUA de sarcina asigurării securităţii Europei. Şi voi încerca să furnizez motivele acestei istorii alternative. În caz că va fi infirmată de timp, poate există şansa ca ipotezele să fie adevărate.

„Imperial overstrech”

Prezenţa militară extinsă, costurile războaielor din Afghanistan, Irak şi Libia, criza financiară şi faptul că din principalul creditor au devenit principalul debitor mondial sunt câţiva dintre factorii care au făcut ca în doar 10 ani SUA să ajungă de la un surplus bugetar de două trilioane $ la un deficit bugetar de aproximativ 14 trilioane $. În ciuda problemelor interne ale statului american, bugetul pentru apărare nu a fost redus. Acest lucru are sens dacă ne uităm la structura bugetului de stat şi la faptul că industria militară filtrează industriile civile. Nereducerea bugetului pentru apărare cuplată cu amplasarea scutului anti-rachetă sugerează că SUA încă îşi asumă sarcina de a apăra Europa. Aşa să fie ?! Sunt trei motive care mă fac să mă îndoiesc de acest lucru.

În primul rând, costurile financiare, umane şi materiale presupuse de acest nou angajament ar pune presiuni suplimentare asupra bugetului unui stat care este deja în pericol de a nu mai fi capabil într-un viitor sumbru să-şi plătească datoriile publice externe ori de a accesa împrumuturi pentru finanţarea deficitului. În al doilea rând, armata americană este deja supusă unui ritm infernal de funcţionare, atât în ceea ce priveşte mărimea personalului şi moralul său, cât şi aprovizionarea aparatului militar. În al treilea rând, preşedintele american se află în campanie electorală şi trebuie să reducă în ochii electoratului prăpastia care se află între aşteptările celor care l-au votat şi ceea ce a realizat. Dacă îşi doreşte un nou mandat, Obama va trebui să-şi consolideze electoratul democrat şi să-i ţină aproape pe cei din centru şi prin furnizarea a cel puţin 14 luni în care SUA să nu se implice în noi angajamente externe.

Rivalitatea dintre puteri

În ultimii ani se remarcă o oarecare depărtare diplomatică între UE şi SUA. Scutul anti-rachetă poate fi primul pas spre o responsabilizare militară şi financiară mai mare a statelor europene  membre ale NATO cu privire la securitatea lor. În acest moment, a doua mare armată din NATO este Turcia, o ţară care nu este membră a UE. Cumulat, ţările europene au cheltuieli militare infime în comparaţie cu cele ale SUA, dar beneficiază de un grad de securitate foarte ridicat. UE încă nu are o armată proprie, iar majoritatea statelor membre se bazează pe forţe naţionale mici. SUA sunt conştiente că nu se mai confruntă cu pericole atât de mari ca acum 10 ani, însă Europa este situată în apropierea unor zone cu potenţial conflictual. Ameninţarea teroristă a dispărut pentru SUA aproape în totalitate datorită Patriot Act, ce dă serviciilor de intelligence americane puteri inimaginabile pe teritoriul propriu  până în urmă cu 10 ani. Un atac terorist de mari proporţii asupra Statelor Unitate este aproape imposibil de realizat, iar fenomenul lupilor singuratici pare a fi ţinut sub control. Pe cale de consecinţă, la nivel internaţional priorităţile de securitate s-au schimbat pentru America. Tensiunile crescânde dintre Turcia – pe al cărui teritoriu se află a doua mare bază aeriană NATO -, şi Israel – un picior de pod al Americii în Orientul Mijlociu-, chestiunea statalităţii palestiniene, lupta pentru afirmarea ca stat-nucleu al civilizaţiei islamice dintre Iran şi Arabia Saudită în contextul evenimentelor din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, localizarea intereselor americane în Asia de Sud-Est, programele spaţial şi naval ale Chinei, care vor  aduce în timp atingere supremaţiei pe plan mondial a Unchiului Sam, precum şi intensificarea an de an a războiului dintre cartelurile de droguri mexicane, localizate de partea mexicană a graniţei sudice a Statelor Unite, sunt tot atâtea ameninţări la adresa securităţii cetăţeanului american pentru care Administraţia de la Washington are nevoie de orice dolar şi orice om disponibil pentru a le gestiona.

De cealaltă parte, teritoriul UE se află în proximitatea unor regiuni turbulente, precum Egipt, Libia, Siria şi Palestina, şi în raza de acţiune a potenţialelor rachete balistice iraniene. Geografic vorbind, Levantul şi Nordul Africii par a crea un cordon pe Mediterana, care pare a musti de surse de insecuritate pentru Europa. Recent s-au înregistrat probleme speciale în Peninsula Sinai, la graniţa ditnre Egipt şi Israel, unde se presupune că s-au localizat câteva sute de mujahedini. Nu este de trecut în plan secund nici prezenţa Mauritaniei şi Yemenului pe lista specialiştilor în contra-terorism, ca viitoare destinaţii pentru operaţiunile reţelelor teroriste. Un calcul pragmatic ar sugera că a sosit vremea ca fratele mai mic să-şi poarte de grijă.

O alianţă instabilă 

NATO nu mai este o organizaţie atât de stabilă, iar scopul său nu mai este foarte clar. A trecut de la paradigma „USA in, Russia out, Germany down”, exprimată foarte plastic de către Lordul Ismay, la „Russia almost inGermany definitely strong, and USA in only in some areas”. Schimbările de concept strategic au fost întotdeauna cauzate de schimbările în mediul de securitate internaţional. Aceasta este un minus. De preferat este să se dezvolte practici şi metodologii care să anticipeze schimbările şi să reuşească prevenirea sau măcar gestionarea cu mult mai mult succes a conflictelor potenţiale, indiferent de natura lor. Domeniul politico-militar nu este unul dominat de cauzalităţi liniare. Studiul istoriei sau folosirea metodelor de analiză statistică, atât de dominante în cadrul studiilor securităţii, nu sunt tehnici suficient de viabile pentru previziuni şi prognoze. Evenimentele rare, puţin probabile, dar cu impact major, au dominat, domină şi vor domina istoria umană. Şi necazul este că nu pot fi aproape niciodată prognozate pornind de la studierea trecutului. În cadrul securităţii, cu cât evenimentul este mai rar cu atât este mai mare eroarea în estimarea pe care o facem pentru probabilitatea de apariţie Greşelile şi carenţele în judecata logică-ştiinţifică a relaţiilor internaţionale din ultimii ani s-au bazat pe asumpţii captive în faldul platonic, şi care puneau prea mult accent pe o conduită raţională din partea celorlalţi. Mediul de securitate asupra căruia vrea NATO să acţioneze este o realitate  atât de complicată încât nu poate fi încadrată în analize care să nu ţină cont de imprevizibil, de iraţional, de nonliniaritate şi, în ultimă instanţă, de hazard şi de noroc.

 Unele armate sunt insuficient de bine dotate pentru a participa cum se cuvine la acţiunile NATO. Dacă vorbim despre România, înainte de 1990 aceasta avea capacitatea aeriană de a ţine sub control zona dintre Marea Baltică şi Marea Neagră. În prezent, puţinele aeronave de luptă româneşti nu sunt compatibile cu standardele NATO. Acestea nu pot fi alimentate din aer, şi nici măcar la baza NATO din Napoli, în cazul în care ar fi nevoite să participe la o acţiune militară. Pe cale de consecinţă, alături de scutul anti-rachetă, există posibilitatea ca programele de achiziţionare de aeronave ale Cehiei, Poloniei şi, probabil, ale României să reprezinte o renunţare la Europa Centrală şi de Est în ceea ce priveşte securitatea şi sunt o parte a strategiei ce-şi propune cedarea atribuţiilor de a securiza spaţiul aerian al UE către statele Uniunii.

NATO nu a câştigat războiul din Afganistan; a întâmpinat serioase probleme interne cu privire la Irak, a existat o totală lipsă de obiectiv politic în participarea la războiul civil izbucnit în Libia, cu efecte asupra modului cum acţiunile au fost conduse, iar sprijinul pe care îl au acasă acţiunile americane este foarte scăzut. SUA sunt deja implicate în reconstruirea statului irakian şi în negocieri cu talibanii pentru o pace în Afghanistan, iar eficienţa aşa – numitelor “coalitions of the willing” poate fi serios contestată.

Concluzii

 Poziţionând chestiunea scutului anti-rachetă general într-un context mai larg decât cel presupus de amplasarea elementelor sale pe teritoriu european, şi integrându-l în peisajul geopolitic, militar şi economic global, recunosc că îmi vine greu să cred că SUA sunt dispuse să se implice într-un nou angajament militar pus în practică la mii de km distanţă de graniţele instituţionale, geografice şi juridice americane, şi pentru care nu mai există aproape niciun fel de beneficiu. Prezenţa SUA în Europa a avut sens între 1950-1991, cât a existat sistemul democraţiilor populare ca şi competitor la adresa democraţiei liberale, iar în anii 1990 a fost motivată de războiul izbucnit în fosta Yugoslavie. De mai bine de 60  ani (cu excepţia războiului din fosta Yugoslavie), naţiunile Europei se împacă necontenit între ele.

Cu dorinţa SUA de a se concentra mai mult asupra Orientului Mijlociu şi a Asiei de Sud-Est, cred că Europa va fi pusă în situaţia să ia în propriile mâini securitatea ei, construind o politică externă şi de securitate comună care să fie funcţională, precum şi o armată proprie.

Leave a Reply

Your email address will not be published.