Pe masură ce tensiunile se adună, cât de plauzibilă şi justificabilă ar fi o intervenţie militară în Iran?

Deschiderea recentă a centralei nucleare de la Bushehr şi aparenta descoperire de către Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a unor dovezi conform cărora Iranul urmăreşte un program nuclear militar readuc în centrul scenei internaţionale “problema” iraniană.

Dar oare este într-adevăr o problemă?

Preşedintele Barack Obama declara în 2009 că predecesorul său, George W. Bush a avut dreptate când afirmase despre programul balistic iranian că este o ameninţare pentru vecinii săi şi mediul de securitate internaţional.

E drept, Iranul îşi modernizează arsenalul balistic şi nu numai. Recent lansata rachetă de croazieră Ghader (200km rază de actiune, de fabricaţie domestică) este un prim exemplu în acest sens. De asemenea mutarea procesului de rafinare (şi eventual îmbogăţire) a combustibilului nuclear într-o instalaţie militară subterană lânga orasul sfânt Qum, dincolo de ochii curioşi ai sateliţilor de spionaj şi (speră iranienii) de armele cybernetice precum Stuxnet hrăneste paranoia în legatură cu posibilitatea ca Iranul să caute a fabrica bomba nucleară.

Şi totuşi, cât de mult ar justifica o asemenea evoluţie a evenimentelor o eventuală acţiune militară împotriva Iranului? Se vorbeşte despre programul nuclear iranian şi despre instabilitatea politică a ţării. Este drept, Iranul este condus dual de un leader de drept divin, Ayatollahul Ali Khamenei şi unul democratic, preşedintele Mahmoud Ahmadinejad şi conflictul rezultat din suprapunerea de prerogative nu a întârziat să apară, după cum s-a întâmplat şi cu predecesorii lui Ahmadinejad. Scindat între fundamentalism şi promovarea interesului naţional, Iranul pare într-adevăr un destabilizator local. Israelul şi SUA insistă pe ideea că actuala conducere fundamentalistă iraniană şi-ar fi propus să “şteargă Israelul de pe hartă”, parafrazând declaraţia din 26 octombrie 2005 a preşedintelui iranian. Aparent însă, formularea a fost denaturată de o traducere defectuasă (intenţionat sau nu) şi adevăratul sens al acestei afirmaţii este că Ahmadinejad consideră Israelul ca entitate politică nesustenabil pe termen lung.

Încercând totuşi să analizăm evenimentele şi logica lor geopolitică şi nu la nivel de discurs şi propagandă, situaţia este însa mai stabilă decât pare la prima vedere. Iranul nu are nici un interes raţional în a declara razboi deschis Israelului deoarece şi-ar atrage propria extincţie în actuala formulă. De asemenea, programul nuclear iranian, indiferent dacă are ca scop secundar producerea bombei nucleare, poate, aparent paradoxal, să stabilizeze regiunea. În primul rand datorită efectelor economice pozitive ale aplicaţiei civile în domeniul energetic şi în al doilea rând, prin reducerea riscului de a fi atacată militar prin şantajul nuclear. Evident, acest factor este luat în considerare de proiectul scutului anti-rachetă european, dar nu trebuie să cădem în profeţii belicoase auto-împlinite.

Totodată, deşi încolţit şi izolat politic şi economic (prin embargou) de către comunitatea occidentală, Iranul menţine legături foarte bune cu Rusia şi China, având de asemenea statut de observator în Organizaţia de Cooperare Shanghai. Prima, deşi recent a adoptat o poziţie pro-occidentală în această dispută, oprind exporturi de arme grele către Iran în valoare de 13 miliarde de dolari, menţine însă legături comerciale şi politice puternice cu Iranul, dată fiind şi strânsa colaborare în domeniul energetic.

China, în calitatea sa de super-putere emergentă are de asemenea un interes de a-şi proteja ţinta investiţiilor masive. Astfel, China sprijină deschis programul nuclear (civil) iranian.

Este aşadar justificabilă, plauzibilă sau dezirabilă o intervenţie militară în Iran sub justificarea fundamentalismului islamic, a instabilităţii politice şi a programului nuclear?

Personal, aş răspunde cu ‘nu’ la toate cele trei întrebări.

Cursa înarmărilor, vehiculată atât de mult, este datorată presiunii la care este supus statul iranian şi in mare parte este complet justificabilă pentru scopuri defensive. Deşi fundamentalist, statul iranian nu pare dispus să înceapă nici un conflict. Riscul există, dar costurile unui atac preventiv ar fi prea mari pentru a justifica acţiunea. Coeziunea naţională iraniană, contextul economic internaţional şi situaţia bugetară a SUA şi a aliaţilor săi, capacitatea militară şi suportul (deşi uneori supraestimat) al Rusiei şi Chinei ar conduce la un esec de proporţii în cazul unei acţiuni militare împotriva Iranului.

Tactic, în cazul unui asemenea eveniment nefericit, Iranul dispune de o paletă largă de posibile răspunsuri, de la atacul imediat asupra forţelor SUA din Afganistan şi Irak pâna la atacuri cu rachete cu rază medie de acţiune asupra Israelului şi a bazelor americane din zonă.

Strategic însă ar fi un dezastru şi mai mare. Economia americană actuală nu mai poate suporta încă un razboi, ce ar fi mult mai greu decât Afganistanul şi Irakul la un loc. Imaginea SUA ar fi de asemenea patată, mai ales dacă nu s-ar putea aduce dovezi clare privind motivul atacului, precum a fost acuzaţia adusă Irakului că fabrica arme de distrugere în masă, acuzaţie ce s-a dovedit “eronată”. Şi în actualul context de schimbare în topul clasamentului mondial în termeni de putere economică, nu ar destabiliza doar regiunea Golfului şi a Orientului Mijlociu ci ar avea repercursiuni negative la nivelul întregului mapamond.

Concluzionând, nu văd un motiv pentru care să se dorească escalarea acestui conflict. Ascensiunea multipolarităţii restructurează lumea într-un mod asemănător cu Concertul European, marile puteri ale lumii fiind în prezent oarecum într-un echilibru dinamic.  Din fericire, în prezent avem şi ceva în plus – interdependenţele economice.

  amenintarea iraniana, bomba atomica, iran