Japonia sau „Țara Soarelui Răsare” cum mai este cunoscut acest stat în limba română, dacă ar fi să urmăm traducerea cuvântului „Nippon”, revine în atenția mediului internațional ca urmare a reformelor economiei și societății japoneze, pe care prim-ministrul Shinzo Abe le-a întreprins din decembrie 2012.
Legenda spune că Japonia a fost creată de către divinitățile japoneze care au înfipt și scos o sabie în și din ocean. În momentul scoaterii sabiei, s-au format patru picături care s-au transformat în cele patru insule principale ale Japoniei: Honshu, Hokkaido, Kyushu și Shikoku și alte insule mai mici.
Istoria spune că perioada post-miracol japonez , denumită „decada pierdută”, a început în 1990, din cauza bulei financiare japoneze şi a atins climaxul în 2000, ca urmare a bulei speculative dot-com, care a lovit centrul sistemului mondial modern.
După anii 2000, Japonia a cunoscut o perioadă de perpetuă deflație, care a retrogradat-o de pe poziția de vice-putere economică a lumii, i-a trimis economia într-un cerc vicios și i-a crescut datoria publică la 240% din PIB-ul său – cea mai mare datorie la nivel mondial.
„Abenomics” sau strategia „celor trei săgeți” – ca să facem apel la denumirea originală a reformei întreprinsă de Shinzo Abe în Japonia – dorește să pună capăt acestui deceniu pierdut și să repovestească legenda miracolului japonez, care a purtat Japonia pe cele mai înalte culmi ale istoriei.
Strategia celor trei săgeți vizează trei ținte: politicile monetare, măsurile fiscale și reformele structurale. Aceste politici angrenează un set de măsuri keynesianiste, care vorbesc despre reducerea cheltuielilor privind bunăstarea, scăderea taxelor pentru bogați și corporații, reducerea intervenției statului în anumite domenii, reducerea barierelor comerciale și reforme sociale.
Paul Krugman susținea în lucrarea sa „Opriți această depresiune – Acum!”, că singurul mod în care putem pune capăt recesiunii începute în 2008 este aplicarea unor politici agresive, asemănătoare celei introduse de Abe în Japonia. Cu toate că se prezintă ușor reținut cu privire la succesul lui „Abenomics”, Paul Krugman a salutat această inițiativă pentru că „o intensificarea a creșterii pe termen scurt nu va vindeca toate bolile Japoniei, dar daca va fi realizată, poate fi primul pas către un viitor mai luminos”.
Revenind la strategia „celor trei săgeți”, aceasta are la bază o legendă care ne întoarce foarte mult în timp (secolul al XVI-lea), dar oare are, în același timp, o bază care să susțină creșterea economică a Japoniei foarte mult în timp?
Legenda lui Mori Motonari, un daimyo (un senior feudal), ne spune povestea unui tată, care, dorind să-și asigure unitatea clanului său atunci când nu va mai fi, îi roagă pe cei trei fii ai săi să rupă fiecare câte o săgeată, iar mai apoi trei săgeți deodată. Dacă o singură săgeată a fost ușor de frânt, mănunchiul celor trei a ridicat mari probleme tinerilor. Abe vede în strategia sa aceeași pildă: fiecare săgeată a lui „Abenomics” poate fi frântă ușor, dar împreună pot genera o resurecție japoneză greu de stăvilit.
Prima săgeată a lui Abe, politicile monetare, viza deprecierea yenului și creșterea competitivității naționale a Japoniei. Yenul s-a depreciat cu 20%, bursa de la Tokio a crescut cu peste 60% din noiembrie 2012, economia Japoniei a crescut cu 4%, în timp ce exporturile au crescut cu 10% în 2013, față de 2012.[1]
Politica monetară a fost întărită de o ușurare a politicilor fiscale întreprinse de Banca Japoniei. Ca strategie, Banca Japoniei și-a dublat baza de monedă, ceea ce a generat o stimulare a consumului, o revenire a vânzărilor bunurilor de lux care au crescut cu 14% (conform Departamentului Japonez al Asociațiilor de Magazine), o trecere pe profit a companiei Sony (după cinci ani de pierderi) și o reîntoarcere a Honda în F1.
Ultima săgeată alăturată mănunchiului reprezintă o strategie de creștere ce vizează reforma mediului privat de investiții, politici de sănătate, agricultura, domeniul tehnologic și inovația, politici privind integrarea femeilor în câmpul muncii. Deși așteptată și speculată la maximum, politica celei de-a treia săgeți nu vorbește nimic despre migrație și facilitarea integrării tinerilor în câmpul muncii. Japonia se situează pe poziția a 134-a din 144 privind ușurința de angajare sau concediere, conform Raportului privind Competitivitatea Globală a Forumului Economic Mondial.
Japonia se află într-o capcană demografică, iar arhicunoscuta sa adversiune pentru imigranți, cât și lipsa unor politici sociale care să stimuleze natalitatea au transformat statul japonez într-o bombă cu ceas.
Dacă SUA au reușit să se mențină pe linia de plutire datorită infuziei de imigranți latino-americani, cazul Europei, asemănător Japoniei, ne prevalează viitorul statului nipon ( deși, există și o comparație inversă: Japonia este dată drept exemplu pentru un posibil viitor economic al Europei).
Durkheim ne-a lăsat moștenire termenul de „densitate dinamică” (intensitatea relațiilor morale dintre indivizi), iar acesta, asociat ideii că o societate trece prin orice fel de criză dacă posedă o densitate dinamică aptă, vine în susținerea teoriei că o demografie puternică poate face un stat infailibil. Abe pare să fi ignorat o forță importantă a acesteia, care ar putea veni din exterior (imigranți), dar s-a centrat pe integrarea cât mai productivă a femeilor în câmpul muncii. Valorificarea aptitudinilor femeilor nu poate avea decât efecte pozitive asupra unei societăți îmbătrânite și poate da un plus diviziunii sociale a muncii în cadrul societății japoneze. Clasa muncitoare a Japoniei a scăzut cu 5,5% din 2001 până în 2010, în timp ce în SUA a crescut cu 9,2%.[2]
Joseph Stiglitz susține că Japonia, asemenea celorlalte state avansate, trebuie să cunoască transformări structurale majore: să se mute din zona economiilor manufacturiere în cea a economiilor bazate pe sectorul de servicii și să se adapteze problemelor contemporane privind avantajul competitiv, îmbătrânirea demografică și problemele climatice.
Datoria publică a Japoniei reprezintă un nod gordian pentru statul nipon, iar acțiunea de devalorizare a yenului poate deschide Cutia Pandorei. Mai precis, Japonia a putut face față procentului mare de îndatorare datorită ratei mici a dobânzii care a fost o urmare a scăderii prețurilor bunurilor și întăririi monedei sale naționale. Rata dobânzii Japoniei este sub 1% (cea mai mică din lume), în timp ce datoria sa este de 237% (cea mai mare din lume). Procesul de controlare a monedei ar putea ricoșa direct în datoria totală a Japoniei.
Guvernul japonez și-a putut finanța împrumuturile guvernamentale apelând la cumpărători autohtoni. Rata mare a economisirii i-a permis Japoniei acest „trend”, dar odată cu scăderea acesteia, statul japonez va fi forțat să-și vândă datoria mediului extern. Aceasta presupune o repliere a politicilor și strategiilor Japoniei privind domeniul investițiilor.
Cu toate acestea, puțini japonezi dețin acțiuni, iar dintre aceștia 20% sunt bogați și dețin 40% din acțiuni, iar 2/3 dintre acționari au peste 60 de ani.[3]
Procentul colosal al datoriei Japoniei este o urmare a absorbției datoriei sectorului privat de către statul nipon, începută în 1990. Astfel, dacă în 1995 datoria guvernamentală a Japoniei era de 91% din PIB, iar cea privată de 288%, în 2011 aceasta a ajuns la 228%, iar cea privată la 246% din PIB[4]. 2011 este cea mai recentă dată pe care o putem utiliza pentru a trasa evoluția Japoniei, deoarece, în ultimul timp, statul japonez nu a mai făcut publică valoarea datoriei sale.
Pentru a înțelege magnitudinea situației trebuie specificat faptul că PIB-ul Japoniei se ridică la 5.960 miliarde de dolari, iar datoria sa, fiind mai mult decât dublă, ajunge la 10.460 miliarde de dolari.
Politicile celor trei săgeți au un efect secundar important asupra datoriei Japoniei, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă această reformă a economiei japoneze se poate transforma într-o victorie à la Pirus?
Chris Watling de la Longview Economics a făcut o simulare și a arătat că la o creștere a ratei dobânzii cu 1 procent, dobânda datoriei japoneze va consuma 20% din veniturile guvernamentale. Dacă media ratei dobânzii crește cu 2 procente, dobânda datoriei se va dubla, iar la o creștere cu 5%, taxele acumulate de guvern vor putea plăti doar dobânda datoriei statului (100%). Creșterea ratei dobânzii va dubla deficitul bugetar care, în prezent, este situat la 10, 3% (a crescut în 2013 cu 0.4% față de 2012).
Abe şi-a setat ca țintă o creștere economică de 3% în termeni nominali și de 2% în termeni reali pentru următorii 10 ani[5], o creștere a PIB-ului pe cap de locuitor la peste 1, 5 milioane de yeni, iar pentru a realiza aceste deziderate dorește să crească taxele de consum, gradual, de la 5%, la 8% și mai apoi 10% în următoarele 18 luni[6], cât și prin crearea unor zone economice speciale între Japonia și Londra, respectiv New York – cele mai importante capitale financiare ale lumii.
„Abenomics” poate parazita clasa de mijloc, întrucât reforma a fost pasată ei: reducerea deflației duce la o creștere a prețurilor produselor alimentare, energiei, toate acestea ricoșând direct în gospodăriile japonezilor.
Adversitatea japonezilor pentru străini se observă și în reticența cu care acceptă investițiile străine. Deși se află pe podiumul economiilor mondiale, alături de SUA și China, investițiile chineze în Japonia sunt scăzute, cele mai cunoscute fiind unirea profiturilor companiei NEC cu Lenovo, cumpărarea Panasonic-ului de către Haiers și a Laox-ului de către Suning. Toate aceste investiții au un numitor comun: tehnologia. Chiar dacă pe plan internațional China este principalul rival al Japoniei, la nivel micro, companiile japoneze au nevoie de legături simbiotice cu cele chineze și nu numai. O deschidere mai mare a Japoniei către investițiile străine ar fi o centură de siguranță pentru un salt făcut pentru a-și salva viitorul.
Cum a treia săgeată a fost lansată, strategia lui Abe a depășit granițele și s-a metamorfozat în „Abe-military”.
Sun Tzu spunea că „invincibilitatea constă în apărare, iar șansele de victorie în atac”. Păstrând ultima parte în minte, înțelegem că Japonia încearcă o resurecție a puterii sale atât pe plan intern, cât și extern.
Văzută ca o putere pașnică, fiind cel mai mare furnizor de ajutoare umanitare din lume, Japonia readuce în joc comportamentul său imperialist, pe care s-a bazat în secolul al XX-lea și resuscitează numeroase angoase.
Disputa Japonia-China asupra insulelor Senkaku/Diaoyu a atins în ultimul timp cote maxime, iar vizita prim-ministrului Shinzo Abe la Yasukuni a fost punctul de referință a relațiilor Japoniei cu statele din Asia, din ultimele săptămâni.
Mare parte din statele Asiei privește cu suspiciune, groază și teamă politicile „Abenomics” și „Abe-military”, care pot produce grave dezechilibre în zonă. Pe lângă subminarea monedelor statelor vecine, ca urmare a devalorizării yenului (ceea ce poate genera un război al monedelor), puternicele semne revizioniste, cât și reluarea parteneriatelor militare nipono-americane au aruncat asupra Asiei de Sud-Est un văl de nesiguranță.
Oricare vor fi rezultatele strategiei „Abenomics”, trebuie să salutăm dorința Japoniei de a ieși din starea de letargie care a definit-o în ultimele decenii și să admirăm curajul adoptării unor politici „altfel”.
Mediul internațional, în special Europa, privește cu interes evoluția Japoniei, dovadă fiind numeroasele întâlniri ale lui Shinzo Abe cu reprezentanții supremi ai unor state europene ca Marea Britanie, Franța, Germania. Mulți analiști vor să vadă în „Abenomics” un succes, pentru că așa va avea și Europa o soluție.
„Abenomics” a fost gândită ca o strategie pe termen scurt care să ofere efecte imediate, dar poate fi îmbunatățit[ sistematic cu noi strategii care să-i propage efectul pe termen lung. Trebuie ca Japonia, odată ce a mutat prima piesă de pe tabla de șah, să-și calculeze din timp mișcările următoare, să anticipeze posibilele atacuri și, de ce nu, să se plieze în funcție de scopul și interesele finale.
[1] Ridgwell Henry – Japan’s Big Spending ‘Abenomics’ Sparks Interest From Ailing Europe, Voice of America, iunie 2013, disponibil la http://www.voanews.com/content/japan-europe-economy/1686840.html;
[2] Stiglitz Joseph – Japan is a model, not a cautionary tale, The New York Times, iunie 2013, disponibil la http://opinionator.blogs.nytimes.com/2013/06/09/japan-is-a-model-not-a-cautionary-tale/?_r=0;
[3] Pesek William – Abe’s economic revival runs into Japan’s reality, Bloomberg, iunie 2013, disponibil la http://www.bloomberg.com/news/2013-05-30/abe-s-economic-revival-smacks-into-japan-s-reality.html;
[4] Conform datelor oferite de OECD;
[5] Comuniatea The Japan Times – Growth strategy misses, The Japan Times, iunie 2013, disponibil la http://www.japantimes.co.jp/opinion/2013/06/19/editorials/growth-strategy-misses/#.UswgVLSPB4o;
[6] Koichi Hamada – Japan’s Tax-Hike Test, Project Syndicate, octombrie 2013, disponibil la http://www.project-syndicate.org/commentary/on-the-risks-of-japan-s-impending-consumption-tax-increase-by-koichi-hamada#4CXbg435uERSZjSS.99;