Deşi Rusia pare să controleze relaţia bilaterală cu Ucraina, iar statele membre ale Uniunii Europene pledează pentru implementarea proiectului Nabucco, Gazprom continuă să semneze acorduri cu Europa şi chiar să inaugureze noi gazoducte ruseşti, consolidând astfel imperiul energetic deja existent al Moscovei.

Pe data de 8 noiembrie 2011 preşedintele Rusiei, Dimitri Medvedev, alături de liderii europeni: Cancelarul Germaniei,Angela Merkel; Prim Ministrul Franţei, Francois Fillon şi Prim Ministrul Olandei, Mark Rutte, au inaugurat prima parte a unicului gazoduct, care uneşte Rusia direct de Europa Vestică- Nord Stream. După ce va fi implementat în totalitate valoarea acestuia se va ridica la suma de 10 miliarde $.

Pentru a ajunge la consumatorii europeni acest gazoduct se divide pe teritoriu Germaniei: Gazoductul OPAL, ce leagă Lubmin de estul Germaniei, a fost deja construit, însă gazoductul NEL, ce va transporta gazul rusesc către partea vestică a ţării este încă în construcţie. Implementarea proiectului a ridicat foarte multe semne de întrebare cu privire la factorul ecologic, mai ales din partea statelor Est-Europene, însă Rusia a reuşit să răspundă tuturor acestor cerinţe în timp util pentru ca procesul de implementare să nu întâmpine nicio amânare.

Operatorul de proiect al gazoductului este Nord Stream AG, unde Gazprom deţine 51%, germanii de la Wintershall şi F. On Ruhrgas 20% fiecare şi olandezii de la Dutch Gasuine şi francezii de la GDF Suez9%. Nord Stream va avea o lungime de 1200 de km. Acesta traversează Marea Baltică, tocmai pentru a evita costurile înregistrate în urma existenţei unui stat de tranzit, în cazul de faţă acesta fiind şi membru al UE (Estonia, Letonia, Lituania şi Polonia). Elementul extrem de important este faptul că Nord Stream este primul gazoduct direct către Europa şi vine ca urmare a creşterii cererii interne din cel mai important partener energetic al Rusiei din interiorul Uniunii Europene- Germania. Un studiu făcut la finele lunii ianuarie ale anului 2009 de către un grup de experţi europeni din cadrul Agenţiei Internaţionale a Energiei (IEA) arată că volumul de gaz rusesc transportat către ţările consumatoare din Europa era de 300 de miliarde de metri cubi, cu predispoziţia de a creşte pe viitor. Din această sumă, Germania a importat 37%. Datorită noii politici, prin care Angela Merkel a anunţat că industria Germaniei nu se va mai baza pe tehnologia nucleară începând cu anul 2022, singura opţiune viabilă pe termen scurt este ca energia nucleară să fie înlocuită cu gazul natural. Această decizie este un compromis la care cancelarul german a fost constrâns să ajungă, deoarece exportul de gaz din Rusia nu este privit de europeni ca o garanţie, ci mai degrabă ca o ameninţare, deoarece Moscova a dovedit prin crizele gazului din 2006 şi 2009 că este departe de a fi un partener ce urmează regulile unui joc de tip win-win, în care câştigul comun este primordial. Dar precum în majoritatea cazurilor energetice, Rusia rămâne unica alternativă, deoarece este singura ce deţine infrastructura de transport. Totuşi, Germania ar putea folosi cărbunele pentru a înlocui necesarul de energie, însă un consum prea ridicat ar distruge target-ul pe care Germania, dar şi statele membre ale Uniunii şi l-au impus în ceea ce priveşte reducerea emisiilor de gaze.

Federaţia Rusă este un imperiu energetic, însă nu datorită resurselor pe care acest stat le deţine. Acestea sunt cu siguranţă un factor esenţial, însă nu unul definitoriu. Şi alte state deţin cantităţi echivalente (exemplu ţările din zona Asiei Centrale), dar în cazul lor statutul de imperii energetice ar fi o exagerare. Rusia a reuşit să obţină maximul din existenţa acestor resurse. În primul rând,  se adresează unei pieţe cu o cerere din ce în ce mai intensă, cum este cea europeană asupra căruia deţine deja monopolul. În al doilea rând, deţine cel mai important aspect din punct de vedere strategic, şi anume infrastructura critică- oleoductele şi gazoductele, prin care gazul natural şi petrolul propriu sau cumpărat din alte surse de aprovizionare şi apoi revândut este transportat către statele importatoare. Tocmai de aceea statele europene doresc să construiască Nabucco. Sursele de aprovizionare se pot găsi, însă atunci când nu dispui de infrastructura necesară transportului şi ai drept stat influent în zona în care vrei să investeşti pe Rusia, lucrurile tind să se complice. State precum Azerbaijan sau Turkmenistan s-au declarat în favoarea exportului de gaz către Europa, însă singura infrastructură de transport disponibilă este cea rusească. Aceeaşi logică se poate aplica şi în cazul Rusiei, care doreşte să contruiască South Stream şi Nord Stream ca alternative la gazoductul Druzhba, ce traversează statul ucrainian. Datorită acestui gazoduct, Ucraina a căpătat o poziţie strategică pentru Uniunea Europeană, poziţie ce este ameninţată de cele două proiecte mai sus amintite.

Deşi, la prima vedere Rusia nu ar avea nevoie de un alt gazoduct, deoarece Druzhba este încă funcţională şi acoperă 80% din exporturi, motivele administraţiei de la Kremlin sunt de ordin realist. Dacă pentru majoritatea europenilor proiectele precum cel de curând implementat şi South Stream reprezintă victorii ale Rusiei faţă de consumatorul european, pentru superputerea energetică rusească poziţia Ucrainei reprezintă un factor de risc, iar pentru a-l elimina, Moscova a fost poate nevoită să recurgă la alternative, având în vedere divergenţele pe care le-a avut cu Ucraina. Acest lucru este vizibil în declaraţiile premierului Putin, care afirma că: „ Orice stat de tranzit întâmpină la un moment dat tentaţia de a încerca să obţină un avantaj de pe urma faptului că este stat de tranzit……dar exclusivitatea va dispărea acum.” Totuşi, ’acum’ este relativ, însemnând de fapt pe termen mediu, deoarece după ce va fi complet funcţional Nord Stream va putea prelua doar o treime din volumul de gaz transportat prin Druzhba. După ce şi South Stream va fi implementat, relaţia bilaterală dintre Rusia şi Ucraina va merge într-un singur sens- Ucraina dependentă de Rusia.

Din punctul de vedere al europenilor gazoductul era o necesitate. Având în vedere că UE pledează pentru construcţia proiectului propriu, implementarea unui proiect rusesc pare a veni în contradicţie cu dezideratul european privind independenţa energetică. Totuşi blocul european a optat pentru această variantă din două motive fundamentale: pe de o parte, la fel ca şi Rusia, a dorit să evite situaţiile instabile din punct de vedere politic din statele de tranzit, Ucraina şi Belarus; pe de altă parte, cererea la nivelul Uniunii este în creştere, iar Nabucco a suferit deja numeroase amânări.

Aşadar, dacă în cazul geopoliticianului britanic, Halford Mackinder, „Cine conduce Europa de est comandă Heartland-ul, Cine comandă Heartland-ul, conduce Insulele Mondiale, Cine conduce Insulele Mondiale, stăpâneşte Lumea”, în cazul de faţă putem spune că cine stăpâneşte gazoductele, conduce un imperiu.

  federatia rusa, germania, nord stream, north stream, rusia, ucraina, uniunea europeana