Crizele gazului din 2006 şi 2009 au relevat importanţa strategică, pe care un stat de tranzit o deţine în relaţia energetică dintre consumator şi producător. Reacţia cererii şi ofertei a fost previzibilă, dar şi raţională: Europa a încercat să găsească alte surse de aprovizionare, iar Rusia alte surse de tranzit, dintr-un motiv unic- amândoi actorii doresc să elimine vulnerabilităţile, la care se supun în prezent.

Preşedintele Ucrainei, Viktor Yanukovych, a propus în cadrul unei conferinţe din luna septembrie a.c. ca noua rută de transport a gazului rusesc către Europa, South Stream, să treacă prin Ucraina. Motivul invocat de acesta este unul strict economic: costurile implementării proiectului ar fi mult mai mici dacă Gazpromul ar alege această varintă în detrimentul transportului prin apele Mării Negre.

South Stream, considerat a fi principalul concurent al proiectului european de diversificare a surselor de aprovizionare cu gaz, Nabucco, constituie încecarea ruşilor de a-şi diversifica rutele de tranzit ale gazului pe care îl exportă în Europa. Proiectul a fost lansat de către Gazprom şi Eni Italia, la care s-a alăturat şi o firmă franţuzească, ce va deţine 10%  din partea subacvatică a conductei. South Stream, în conformitate cu estimările Gazprom, ar putea costa 25 miliarde $- fără precedent pentru un gazoduct nou şi ar avea lungimea de 3600 km. Costurile sunt apreciate că vor scădea până la 5 miliarde $ dacă gazoductul va trece prin sudul Ucrainei. Construcţia sa este planificată a începe în anul 2015. Acesta va traversa Marea Neagră pentru a ajunge în Bulgaria, unde se va realiza o divizare spre nord-vest (Austria) şi spre sud (Grecia şi Italia). Aşa cum menţionam mai devreme Rusia susţine implementarea acestui proiect în vederea diversificării rutelor de tranzit, astfel nu este de mirare că Gazpromul a refuzat imediat propunerea venită din partea conducătorului ucrainian. A avea Ucraina ca stat de tranzit în acest proiect ar depăşi raţiunea de a fi a proiectului în sine. Propunerea ruşilor vine ca urmare a nenumăratelor neînţelegeri cu privire la preţul gazului, care tranzitează teritoriul ucrainian, pentru a ajunge la Statele Membre ale Uniunii Europene şi imposibilitatea ruşilor de a oferi europenilor alte alternative.

În prezent conducta Druzhba este cea mai importantă infrastructură de transport, ce leagă Federaţia Rusă de piaţa europeană. Prin aceasta se transportă 80% din totalul exporturilor ruseşti de gaz natural către europeni. Gazoductul se întinde pe o suprafaţă mai mare de 2 500 de mile, cu o capacitate de 1,2-1,4 milioane metri cubi de gaz pe zi. Aceasta este împărţită în două secţiuni- prima trece prin Belarus, spre Polonia şi Germania, iar cea de-a doua prin Belarus, Ucraina, Slovacia, Republica Cehă şi Ungaria. Astfel Ucraina are un rol extrem de important din punct de vedere strategic generat din poziţia sa de stat de tranzit, iar acest avantaj a fost de multe ori folosit în detrimentul actorului indirect, adică împotriva intereslor şi chiar a securităţii energetice a consumatorului european.

             Având în vedere că Ucraina este una dintre ţările cele mai puţin eficiente în domeniul energetic din lume, singura sa alternativă este să îşi păstreze această poziţie privilegiată, deoarece elementele cheie ale industriei ucrainiene, producţia de metal şi oţel, sunt dependente de achiziţionarea de energie ieftină. Controlul pe care acest stat îl deţine asupra gazoductelor ce leagă Europa de Rusia a fost deseori contrabalansat de dependenţa energetică a acestei ţări faţă de ruşi. Relaţia bilaterală între aceşti doi jucători este de interdependenţă, deoarece dacă ruşii cer un preţ mai mare la gazul cumpărat de către ucrainieni pentru industria proprie, şi Ucraina poate cere un preţ mai mare pentru gazul ce se tranzitează pe teritoriul său către statele europene. Aşadar status-quo-ul trebuie să se menţină, deoarece implementarea South Stream aşa cum este el prevăzut acum, ar înclina balanţa în favoarea Rusiei, care îşi va menţine controlul asupra energiei din Ucraina, fără a fi cotrabalansată de poziţia de stat de tranzit. Ucraina nu va mai fi un stat primordial nici pentru producător, nici pentru consumator, iar crize ale gazului precum cele din 2006 sau 2009 nu vor mai fi oportune, deoarece Rusia şi Europa nu vor mai depinde de Ucraina. Spre deosebire de Beralus, Kievul  a arătat clar o înclinaţie către Vest, fapt ce i-a determinat pe cei de la Moscova să folosească o strategie de pedepsire (cerând preţuri mai ridicate) ce în cele din urmă a generat aceste crize. Deşi la prima vedere acestea pot fi considerate a fi în favoarea Ucrainei, pentru că nu a acceptat o relaţie de subordonare faţă de Moscova, situaţiile tensionate i-au determinat pe consumatori să considere Ucraina drept un partener, ce nu este demn de încredere, ce nu respectă cererea şi nici condiţiile contractuale astfel că au acceptat propunerea Rusiei de a implementa alte proiecte energetice. Un prim început este proiectul Nord Stream, ce a fost inaugurat la începutul lunii septembrie. Acesta ocoleşte deasemenea Ucraina şi transportă gaz prin Marea Baltică până în Germania, principalul consumator european. Având în vedere aceste condiţii şi fiind previzibil refuzul Gazprom-ului, Ucraina doreşte să îşi diversifice la rândul său sursele de aprovizionare tocmai pentru a reduce din dependeţa energetică resimţită faţă de gazul Kremlin-ului. Astfel că a semnat un nou acord cu cei de la conducerea companiei Shell pentru dezvoltarea unor rezerve de gaz.

                 Însă până ca proiectul South Stream să fie implementat, tradiţionalele negocieri dintre Rusia şi Ucraina din apropierea iernii au reînceput. Ucraina cere preţuri mai mici, încercând să renegocieze acordul semnat în 2009, în urma căruia nivelul preţului la gazul natural a fost legat de  nivelul preţului la petrol, ceea ce a dezavantajat clar Ucraina. Datorită creşterii preţului pentru barilul de petrol din cauza tensiunilor din Orientul Mijlociu, a trebui să plătească un preţ mai mare pentru 1000 de metri cubi de gaz natural. Deasemenea Kiev-ul încearcă să modifice şi alte clauze dezavantajoase ale contractului din 2009: acesta insistă şi asupra diminuării volumului de gaz importat. Conform acordului, Ucraina trebuie să importe 33 miliarde metri cubi din Rusia anual. Trebuie menţionat faptul că Ucraina beneficiază deja de un discount de 30% la preţul gazului faţă de europeni, datorită faptului că a fost de acord ca flota Rusiei din Marea Neagră să staţioneze în bazele din Crimeea pentru încă 25 de ani, după anul 2017 când acordul va expira. Aşadar Rusia este dispusă să negocieze numai când i se oferă şi alte beneficii. Şi de această dată Moscova s-a arătat dispusă să îndeplinească această cerere atât timp cât Ucraina va accepta să facă parte din Uniunea Vamală, a cărei membrii sunt deja Rusia, Belarus şi Kazahstan. Deasemenea Rusia doreşte ca Ucraina să îi vândă Gazpromului o proporţie din acţiunile companiei energetice de stat. Răspunsul Ucrainei, prin Prim-Ministrul său, Mykola Azarov, a fost unul negativ, motivând că nu poate fi parte a Uniunii Vamale, deoarece ar trebui să îşi revizuiască acordurile cu toţi partenerii săi din Organizaţia Mondială a Comerţului. Un  dezavantaj clar al intrării Ucrainei în această Uniune Vamală ar fi că nu va mai putea încheia acorduri de liber schimb cu Uniunea Europeană fără acordul celorlalţi membrii. Negocierile sunt preconizate a se finaliza în luna noiembrie, tocmai pentru a nu exista suspiciuni asupra unei posibile viitoare crize a gazului aşa cum a fost în trecut.

                 Aşadar Ucraina a avut şi are, încă, poziţia privilegiată a unui stat de tranzit, cu care consumatorul, dar şi producătorul intră într-o relaţie de interdependenţă, în urma căruia rezultă o situaţie de win-win, în care interesele tuturor părţilor sunt satisfăcute, într-o măsură mai mare sau mai mică. Şansele ca acest stat să îşi păstreze această poziţie pe termen mediu şi lung sunt, totuşi, minime.

  energie, pozitie privilegiata, spatiul ex-sovietic, ucraina